Speranta Dragomirescu

Plângea cu colțul cel mai străin din cameră și-și număra lacrimile pe genunchii prea rotunzi și prea goi plângea cu privirea sălbatică de inșii ce treceau pe stradă era așa ca-n primăvara

Pașii lui scârțăind pe podele de lut mustind de aproape-n aproape și frica ieșea vomitând prin porii prea repede bătrâni, prin pereții prea subțiri de-atâtea suspine pașii lui scârțâind

Să mai pot agonia să-mi port iubite printre fâșii de umbre iubite și pași în nămol de friguri în zile cleioase să port mantale de fum pentru vise iubite să mor ca cei morți în zile de plumb

Doi oameni care se descoperă sunt mai mult decât o coincidență. Două suflete împreună fac mai mult decât un suflet orbecăind spre un altul... Facem parte din lumi diferite, dar ne putem întâlni

Seară... Din nou singură…la gară…Zi bună, noapte cruntă…Nu cruntă, doar dureroasă…când toate grijile de peste zi s-au terminat, când nu mă mai preocupă lucruri de nimic care te seacă…rămân eu cu mine

Ne bălăcim în simțire și vomităm sentimente, scuipăm orgasme pân\' la nimicire, tăiem tendoane de dăruire și sângerăm visând nemurire. Ia loc la masă, ia un pahar de iluzii... e seara în

Creșteam din trunchiuri de copac iar pielea mea era aspră ca vremea rece, de ploi, zăpezi și sângerândă. Rădăcinile mi-erau putrezite și ramuri negre-aveam. Dar tu, cu sărutul pe scoarța

Ne putem iubi și în somn, când visul meu îmbrățișează visul tău... Sunt în dans inconștientele și Dumnezeul din ele; Când creierul meu sărută măduva ta și inima mea pulsează sângele