rosculet ioana catalina

închide ochii îți spun și imaginează-ți cea mai frumoasă poezie de dragoste știu știu aceasta nu s-a scris încă pentru că poeții se pierd în cuvinte și nu stiu să se oprească la timp înainte de

Elian îmi e dor de tine aș vrea să-ți simt obrazul pe pântec și să-mi spui iată clipa mea de odihnă și nu de păcat mi s-a făcut urât acolo sus în perete cu degetul arătător peste buze adesea

a fost odată ca niciodată cam așa ar începe povestea dacă oamenii s-ar uita în ochii iubitei și nu în oglindă vezi, tu m-ai învățat că de mine depinde să plâng să râd să fac echilibristică pe

a trecut destul de când nu ți-am mai scris între timp m-am mutat într-o casă mică cu pereți albi și ferestre deschise mereu în care seara se așază ca o femeie lăuză îți vorbesc despre și

îți amintești plaja aia albă și pustie unde am îngropat împreună acum mulți ani puiul de papagal? nici măcar n-am apucat să-i dăm un nume. l-am găsit mort după prima noapte în care-l hrănisem cu

vino și privește peste umărul meu vezi ? lumea e un câmp de lavandă tu ariciule de catifea mai știi cum înălțai peste un zmeu din rochița de fată uitată într-o cutie de ceai stai lângă

să fii o adela în cușeta unui tren roșu prin China pamblicile din șifon satinat au rămas departe perdea la fereastra unui vagon tras pe linie moartă astăzi doar câmpurile de ceai mai amintesc de

îți scriu din ce în ce mai rar și îmi aduc aminte că ultima data ți-am povestit despre firidele unde nu este nici răsărit nici apus. mă gândeam să ne ascundem o vreme acolo un suflu al gurii o

îmi amintesc ziua când ai limpezit ploaia atât de ușoară încât a luminat obrazul atunci am învățat reverența rochie albă în vârful degetelor cuprinsă poza copiată milimetric după micuța

mă gândeam eu că o să ajung ultima. ai apărut peste o jumătate de oră și ai zâmbit. doar nu te-am crezut? ei bine, te-am crezut. și m-am pregătit pentru întâlnirea asta. rochiță flu-flu ba chiar

peste casa mea trece podul de piatră uneori merg la capătul lui mă așez trecătorii îmi aruncă în grabă monede sunt vulnerabilă la căderile lor le ascult zornăitul pe dale privesc marea

privesc cerul se întorc iubite cocorii. ciocurile lor intră în mine purtând furia glonțului ricoșat din inima iernii punem dragostea la rădăcina unui înger numărăm secundele în care

dragul meu, astăzi îmbrac singura rochie de gală chiar dacă gerul a decolorat-o simplu altădată nu-mi pasă. am să port etola cu fulgi ca o pasăre care-și deschide larg aripile să dezvăluie

în gara cu turnuri de apă se plimba fără să-i pese că oamenii șușoteau sub umbrelă când trecea pe lângă ei visa soldatul zămislind o fîntînă din cuvinte și atunci parcă îl auzea aievea vezi

era pe vremea când soldatul venea în permisie să-și vadă iubita între două trenuri îi măsura cu buzele fruntea și o numea începutul "spune-mi dacă te sărut mai jos de sprâncene" o să mai ai

spune-mi un alt nume pentru frică tu care le știi pe toate prietenul meu de dincolo și atât de aproape totuși ai putea să-i spui foc sau pasăre știi aceasta nu e o poezie desuetă despre

uitasem de mult ochiul acela de geam unde balerina trasa cu vârful poantei forme ciudate. își unduia trupul sărea și se rotea adunând lumina-n mănunchiuri ce degete lungi și frumoase

până la ziua ta sunt sute de nopți mai lungi decât sute de zile și peste ziduri literele nu stau să iasă rotunde, îmi tremură mâna îți scriu despre puiul de tigru ajuns la vremea înțărcatului

ai strâns jucăriile într-o zi m-ai lăsat fără să-ți pese că nu am degete învățate să descuie încerc să-mi dresez gândul ca pe un câine de vânătoare abia apuc să șoptesc \"sesam,

toată noaptea m-am cățărat pe un perete de stâncă am trecut prin hornuri spălate de pietre nu vedeam întinderea se făcea că deasupra sunt ape degetele căutau fisuri sub tălpi o cărare

erau căpițe de grâu și boabe încolțite sub brazdă în dreapta paiul dădea spic în stânga abia înfrățea doar fața pământului șuiera a plecare îndoia pagina cu băgare de seamă întindea mâinile

de o vreme umblu legată la ochiul stâng cel drept îmi crește învârtindu-se printre casele mari Doamne, strig, unde-i fereastra cu rama din aur cerul vibrează ca un timpan imens vântul plimbă

mă obosesc mofturile. copilul râzgâiat mușcă din mine ca frigul. cu pana cocoșului desenez vorbe din ziua în care am văzut mieii atârnați în cârlige îmi cânt suferința și ea se ridică pe

m-a trezit în noapte cântatul cocoșului și m-am întrebat ce-ar fi să-i pictez remușcarea în culorile cerului o clipă cineva se uită ridicat pe vârfuri la fereastră zicându-mi: aruncă