închide ochii îți spun și imaginează-ți
cea mai frumoasă poezie de dragoste
știu știu aceasta nu s-a scris încă
pentru că poeții se pierd în cuvinte
și nu stiu să se oprească la timp
înainte de
Elian
îmi e dor de tine
aș vrea să-ți simt obrazul pe pântec
și să-mi spui
iată clipa mea de odihnă și nu de păcat
mi s-a făcut urât acolo sus în perete
cu degetul arătător peste buze
adesea
a fost odată ca niciodată
cam așa ar începe povestea dacă oamenii
s-ar uita în ochii iubitei și nu în oglindă
vezi, tu m-ai învățat că de mine depinde
să plâng să râd să fac echilibristică pe
a trecut destul de când nu ți-am mai scris
între timp m-am mutat într-o casă mică
cu pereți albi și ferestre deschise mereu
în care seara se așază ca o femeie lăuză
îți vorbesc despre și
îți amintești plaja aia albă și pustie unde am îngropat împreună acum mulți ani puiul de papagal? nici măcar n-am apucat să-i dăm un nume. l-am găsit mort după prima noapte în care-l hrănisem cu
vino și privește peste umărul meu
vezi ? lumea e un câmp de lavandă
tu ariciule de catifea mai știi cum înălțai peste
un zmeu din rochița de fată uitată într-o cutie de ceai
stai lângă
să fii o adela
în cușeta unui tren roșu prin China
pamblicile din șifon satinat au rămas departe
perdea la fereastra unui vagon tras pe linie moartă
astăzi doar câmpurile de ceai
mai amintesc de
îți scriu din ce în ce mai rar și îmi aduc aminte
că ultima data ți-am povestit despre firidele unde nu este
nici răsărit nici apus. mă gândeam să ne ascundem o vreme acolo
un suflu al gurii o
îmi amintesc ziua când ai limpezit ploaia
atât de ușoară încât a luminat obrazul
atunci am învățat reverența
rochie albă în vârful degetelor cuprinsă
poza copiată milimetric după micuța
mă gândeam eu că o să ajung ultima. ai apărut peste o jumătate de oră și ai zâmbit. doar nu te-am crezut? ei bine, te-am crezut. și m-am pregătit pentru întâlnirea asta. rochiță flu-flu ba chiar
peste casa mea trece podul de piatră
uneori merg la capătul lui mă așez
trecătorii îmi aruncă în grabă monede
sunt vulnerabilă la căderile lor
le ascult zornăitul pe dale privesc marea
privesc cerul
se întorc iubite cocorii.
ciocurile lor intră în mine
purtând furia glonțului ricoșat
din inima iernii
punem dragostea la rădăcina unui înger
numărăm secundele
în care
dragul meu, astăzi îmbrac singura rochie de gală
chiar dacă gerul a decolorat-o simplu altădată
nu-mi pasă. am să port etola cu fulgi
ca o pasăre care-și deschide larg aripile
să dezvăluie
în gara cu turnuri de apă se plimba fără să-i pese
că oamenii șușoteau sub umbrelă când trecea pe lângă ei
visa soldatul zămislind o fîntînă din cuvinte
și atunci parcă îl auzea aievea
vezi
era pe vremea când soldatul venea în permisie să-și vadă iubita
între două trenuri îi măsura cu buzele fruntea și o numea începutul
"spune-mi dacă te sărut mai jos de sprâncene"
o să mai ai
spune-mi un alt nume pentru frică
tu care le știi pe toate prietenul meu de dincolo
și atât de aproape totuși
ai putea să-i spui foc sau pasăre
știi aceasta nu e o poezie desuetă despre
uitasem de mult ochiul acela de geam
unde balerina trasa cu vârful poantei
forme ciudate. își unduia trupul
sărea și se rotea adunând lumina-n mănunchiuri
ce degete lungi și frumoase
până la ziua ta sunt sute de nopți
mai lungi decât sute de zile și peste ziduri
literele nu stau să iasă rotunde, îmi tremură mâna
îți scriu despre puiul de tigru ajuns la vremea înțărcatului
ai strâns jucăriile într-o zi
m-ai lăsat fără să-ți pese
că nu am degete învățate să descuie
încerc să-mi dresez gândul
ca pe un câine de vânătoare abia apuc
să șoptesc \"sesam,
toată noaptea m-am cățărat pe un perete de stâncă
am trecut prin hornuri spălate de pietre
nu vedeam întinderea
se făcea că deasupra sunt ape
degetele căutau fisuri sub tălpi
o cărare
erau căpițe de grâu și boabe încolțite sub brazdă
în dreapta paiul dădea spic în stânga abia înfrățea
doar fața pământului șuiera a plecare
îndoia pagina cu băgare de seamă
întindea mâinile
de o vreme umblu legată la ochiul stâng
cel drept îmi crește învârtindu-se
printre casele mari
Doamne, strig, unde-i fereastra cu rama din aur
cerul vibrează ca un timpan imens
vântul plimbă
mă obosesc mofturile.
copilul râzgâiat mușcă din mine
ca frigul. cu pana cocoșului
desenez vorbe
din ziua în care am văzut
mieii atârnați în cârlige
îmi cânt suferința
și ea se ridică pe
m-a trezit în noapte
cântatul cocoșului
și m-am întrebat
ce-ar fi să-i pictez
remușcarea
în culorile cerului
o clipă
cineva se uită
ridicat pe vârfuri la fereastră
zicându-mi:
aruncă