Danut Gradinaru

Dorința e alunecare în sine e un buric intern ce concentrează orice energie, apăsând rapid pe pieptenele țipător al barajului. E despărțirea diabolică, punctul decisiv al apei ce alunecă

Alungă-mi presimțirea de a nu fi nimic, mai nimic decât nimicul. Nu există nici măcar memoria. Nu există ceruri. Înaintea ochilor un platou de zăpadă nenumărate zile, cristale de o

Acea dragoste a mea pentru el avea aripi de ceară aripile lungi păreau eterne băteau cerul sigure, atingeau vârfuri, aținteau către soare cu ogive nervine. Acum aripile topite îmi cresc din

Intru în această iubire ca într-o catedrală, ca într-un pântec obscur de balenă. Mă absoarbe un ecou al mării, şi de cele mai multe ori coboară un coral antic

Nu-mi cere cuvinte azi nu sunt de ajuns. Stau în dicționare: fie chiar imprevizibile în îmbinările lor, sunt voci consumate. E întotdeauna un previzibil deja vu. Aș dori să vorbesc cu tine -

Lună de iarnă ce din rodie prin geamurile casei te strecori lentă pe visele mele repezi, de hoț mereu urmărit și mereu de plecare. Ca un voal de lacrimi te tulbură Și în curând ceasul va

Va veni moartea și va avea ochii tăi- această moarte ce ne însoțește de dimineața până seara, nedormită, surdă, ca o veche remușcare sau un viciu absurd. Ochii tăi vor fi un cuvânt inutil, un

Eu văd copacii mari ai serii ce înalță cerul bulevardelor, trăsurile Romei ce mormintelor Appiei antice aduc Luna. Toate ale noastre marelui timp au avut moartea. De asemenea, viața lungă

Nopțile mari de vară ce nimic nu mișcă dincolo de seninul filtru al sărutărilor, chipul tău un vis în mâinile mele. Departe ca ochii tăi tu ai venit din mare din vântul ce pare sufletul.

Această verde serată încă nouă și Luna ce aproape liniștește ziua dincolo de lumină deschis cu rândunele vor da pace și fluviu câmpiei și exilaților neînsuflețiți o altă iubire; ne deplânge

Copiii care cred în ochi au iarna, lunga iarnă. Singuri se așează pe genunchi ca să vadă înăuntrul privirii soarele luminându-se. Dincolo de sine, în cer, fetele șuvițelor strălucitoare de

Primăvara înalță copaci și rîuri; glasul profund nedeslușit, în tine pierdut, iubit. Fără amintire de moarte, în carne comuni, plânsetul ultimei zile ne trezește

Morții desăvârșesc, inima mea cu ei. Milă de sine în ultima umezeală are pământul. Mișcă în geamurile urnei o lumină de copaci lacuștri; mă devastează obscura mutație, sfânt necunoscut:

Vreau o iubire dureroasă, lentă, care să fie lentă ca o lentă răposare, și fără sfârșit (vreau să fie mai rezistentă decât moartea) și

Pe nisipul docil vântul scrie cu penele aripei; şi în graiul său semnele vorbesc pentru țărmurile albe. Dar, când soarele scade, cu fiecare notă umbra suav se formează,