Danut Gradinaru

va veni o vreme când mă voi pierde în catacombele tale cu un sărut rece și o îmbrățișare de gheață așa cum l-am pierdut pe bunicul pe ultimul drum a plecat și nu s-a mai întors poate prea

străzile sunt pustii fără tine se pierd în urmă pe ultimul drum ce duce la cimitir doar copaci stacojii înecați în fumul nepăsării și o cruce înfiptă-n pământ nopți singuratice sufocă și

muguri renăscând parfum de primăvară copac înflorit

singurătatea este ca o oglindă... o privești îi vorbești nu-ți răspunde

Dulce pasăre măiastră te aștept lângă fereastră să m-alinți cu-a ta cântare ce o porți peste hotare. Dimineața pe lumină să-mi aduci o zi senină inimii să-i dea culoare astă zi de

am înțeles ce e tăcerea și-o las să zacă-n soarta ei în clipe mute de-așteptare și urme șterse de condei cu pagini goale răsfoite lăsate-n voia întâmplării sau în sertare adormite ascunse

Mă rătăci în apele tale iubire purtat de valuri îndrăznețe; tu ești o mare și un soare, oglinda vieții-n tinerețe și sufletul îți dă citire doar să se-nvețe. A rămas o zidire cu creneluri

În fiecare zi mă apropii cu o palmă de Tine. Cresc în timp... Timpul scade cu mine.

Cuvintele se agață în acest gol pustiu ce ucide trecător. Și mușcă poetic până la capăt. Cresc vizibil în identitatea lor. Sunt amprente ce vor rămâne profund impregnate. .

în sânul tainicei speranțe creșteau mugurii fiecărei dimineți pe o ramură de măslin sub licărirea razelor de soare și în cumpăna dintre ani la schimbul de gardă același decor doar altă

este frig și cuvintele mi-au înghețat pe buze spasmatic încerc să-mi mușc limba inertă dar nici un rezultat îmi plouă în gură cu inspirație tac... mâinile-mi tremură ușor depresiv încerc să

Cine a inventat cuvintele a făcut mare prostie. Oamenii trebuiau să se privească-n față nu să-și scrie. Și-n loc de vorbe jignitoare erau doar zâmbete solare. Pe când acum în lumea-ntreagă

bucură-te de iarnă de anotimpul alb de ninsorile ce se cern peste tine și vei vedea bogăția zăpezilor reflectându-se în noaptea polară bucură-te de primăvara înflorită ce se aprinde la

eram atât de aproape și singuri ancorați de dorințe înflăcărate orbiți de lumina pasiunii profunde ce strălucea peste noi mai departe două sclipiri arzătoare ce fulgerau intens în curcubeul

ningea ningea intens cu fulgi mari de zăpadă ce se prelingeau în dansul lor jucăuș de iarnă era primul omăt pe anul acesta un întins covor imaculat ce prindea volum uimitor giulia îmi spunea

Nu mă mai nasc în tine. Ai sufletul de piatră. Mi-ai izgonit speranța și acum... Acum zac în acest mormânt zidit înăuntru, cu fiecare palmă, cu fiecare dinte, cu iubirea înecată în