Inedit

Azi am învățat să scriu cu aceeași mână cu care mănânc. Să așez toate lucrurile pe rafturile unei cărți cu coperți de carton legate cu fir roșu de seară. Avea un gust ciudat. Simțeam cum mă furnică degetele la limbă. Și fiecare cuvânt avea o nouă senzație o altă rimă, un vis profund ce uita să trezească. Eram de unul singur într-o cameră albă cu pereți vorbitori, în care timpul grăbit din fire potrivea toate ceasurile într-o singură direcție. Nu am întrebat niciodată de ce; de parcă toate-s la fel pe aceeași treaptă ce urcă fără nicio balustradă... Nici nu știu cât timp voi scrie; dar știu că într-o zi ea va veni să scoată ineditul din mine lăsând un ultim cuvânt... ca un punct alb într-o liniștită noapte visătoare.