În împietrirea visului cel fără de simțire
duc grelele poveri pe umerii cei doi
ei, anonimii, oamenii străini în lume, goi,
de vise, idealuri sunt fum ce prin lumină trece
iar
Mișcătoare cetăți pe căi cu ruine,
dune cu urme de soare scorojite de tâmpla vântului...
Cerne vipie cerul pe-un obraz biciuit de viață
brăzdat de-atâta umblet printre
Dacă sȃmburii de lumină
încă nu s-au trezit la viață
în geana răsăritului
atunci noaptea și întunericul
sunt pămȃntul în care le-am sădit,
ghiveciul de lut, cerul peste care
am pictat
Dacă te-aș chema spre mine,
ți-aș rupe pașii din tălpi
pe valea plȃngerii,
să-ti ard funerar lacrimile
în crematoriul tristeții.
Dacă încă stărui să vii,
ți-aș smulge din trecerea
săpăm galerii semiotice
în locuri aride și pline de șerpi.
măturătorii străzilor au fost exilați
în deșert pentru îndrăzneala
de a face ordine în dezordinea
hȃrtiilor
când vremea testamentului
va alunga minutarul de pe cadran
noi, oamenii, vom fi încă aici
respirând greu și aproape fără suflare
versuri mai albe ca aburul locomotivei
cândva postașul bătea de
Huruitul greu al carului vieții se poticnește într-un potir tainic rămas de la Cina cea de Taină, înramată într-o icoană exilată în pustnicie de fiinte ca noi. Este Chivotul încrustat în potir!
Eu,
nu știu să zbor decât în versuri
altfel merg doar printre frunze agățate
de-o primăvară în copaci
copacii cresc și trec și mor
și aripile se duc și ele-n zbor
de albatroși, cocori și alte
Încropesc din secunde ruginite minutarul lipsă de pe ceasornicul celor douăsprezece ore trecute suspect de repede pe lângă viața mea. Mă afund în tăcerea chemată spre mine.
Tac… să-mi ascult
Azi
ceașca mea de cafea nu mai știe
să-și scrie aburul
în rotocoale de cuvinte albe,
neînțelese în înțelesul lor.
Parfumul uitat
de aroma neagră
doarme agățat în zatul rămas
într-un ibric
Tăcere…
Străin de umbra-i,
un gând, drumeț solitar către oriunde,
își uită cărarea în urma pașilor...
Tresar,
pleoapele tulburate,
creionează un puzzle descompus
al lunii de dincolo de
Când o să mai știu oare
să vorbesc graiul pâinii
Ca atunci când alergam,
copilă,
să culeg îmbrățișări
din marea galbenă
despletită în pletele verii...
Când o să mai știu oare
să ascult