Poezii

În împietrirea visului cel fără de simțire duc grelele poveri pe umerii cei doi ei, anonimii, oamenii străini în lume, goi, de vise, idealuri sunt fum ce prin lumină trece iar

Mișcătoare cetăți pe căi cu ruine, dune cu urme de soare scorojite de tâmpla vântului... Cerne vipie cerul pe-un obraz biciuit de viață brăzdat de-atâta umblet printre

Dacă sȃmburii de lumină încă nu s-au trezit la viață în geana răsăritului atunci noaptea și întunericul sunt pămȃntul în care le-am sădit, ghiveciul de lut, cerul peste care am pictat

Dacă te-aș chema spre mine, ți-aș rupe pașii din tălpi pe valea plȃngerii, să-ti ard funerar lacrimile în crematoriul tristeții. Dacă încă stărui să vii, ți-aș smulge din trecerea

săpăm galerii semiotice în locuri aride și pline de șerpi. măturătorii străzilor au fost exilați în deșert pentru îndrăzneala de a face ordine în dezordinea hȃrtiilor

când vremea testamentului va alunga minutarul de pe cadran noi, oamenii, vom fi încă aici respirând greu și aproape fără suflare versuri mai albe ca aburul locomotivei cândva postașul bătea de

nu știu să zbor decât în versuri altfel merg doar printre frunze agățate de-o primăvară în copaci copacii cresc și trec și mor și aripile se duc și ele-n zbor de albatroși, cocori și alte

Mângâiere mi-e mâna, Mama metamorfozează marea, Meteoriți mor mustrător Macinând mărgeanul marin. Meduzele mișcă malul Menuetul mistic măsoară melodios momentul mișcării

Azi ceașca mea de cafea nu mai știe să-și scrie aburul în rotocoale de cuvinte albe, neînțelese în înțelesul lor. Parfumul uitat de aroma neagră doarme agățat în zatul rămas într-un ibric

Tăcere… Străin de umbra-i, un gând, drumeț solitar către oriunde, își uită cărarea în urma pașilor... Tresar, pleoapele tulburate, creionează un puzzle descompus al lunii de dincolo de

Când o să mai știu oare să vorbesc graiul pâinii Ca atunci când alergam, copilă, să culeg îmbrățișări din marea galbenă despletită în pletele verii... Când o să mai știu oare să ascult