Rainer Maria Rilke

Elegia întâia Cine, dacă-aș striga, m-ar auzi din cetele îngerilor? Și chiar dacă unul din ei dintr-o dată m-ar lua pe inima lui: aș pieri de

Cum să-mi împiedic sufletul să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău ? Cum să-l înalț deasupra ta spre alte lucruri, altundeva ? O, cum, cum l-aș

Și iarăși aștepți, aștepți ce pare menit viața să ți-o mărească la nesfîrșit. Aștepți ce de altă tărie ține, ce-i unic, puternic din

Paris, 17 februarie 1903 Mult stimate domn, Scrisoarea dumneavoastră mi-a ajuns abea de câteva zile. Vreau să vă mulțumesc pentru marea

Si curge timpul scolii-ndelungate, cu-atatea spaime vagi, cu asteptare. Singuratate, vreme-apasatoare... Si-apoi afara: strazi sclipesc si

Cad frunzele, cad de departe, parcă s-ar veșteji în ceruri grădini îndepărtate; cu gesturi de negare cad mereu. Și cade-n nopți adînci pămîntul

(...) Stinge-mi lumina ochilor: te pot vedea, acopera-mi urechile: te-aud usor, fara picioare catre tine pot umbla, si fara gura pot sa te

Privirea ei de gratii atîta s-a lovit încît în ea nimic nu mai păstrează Și parcă mii de gratii tot trec

Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor? Dacă mă sfarm? (îți sunt ulcior) Dacă mă stric? (și băutură-ți sunt) Sunt meșteșugul tău și-al tău veșmânt,

Vecine Dumnezeu, de uneori te tulbur, în nopți lungi, cu-a mea bătaie - e că-ți aud suflarea rareori și știu că tu ești singur în odaie. Și când

Cine plange undeva in lume, fara rost plange in lume, ma plange pe mine. Cine rade undeva in noapte, fara rost rade in noapte, rade de

Mare e moartea peste măsură. Sîntem ai ei cu rîsul în gură. Cînd, arzătoare, viața ne-o credem în toi, moartea, în miezul ființei, plînge în

Cu toți ochii viețuitoarelor văd Deschisul. Numai ochii noștri sînt ca întorși și așezați ca niște capcane, roată, în jurul liberei ieșiri. Ceea

Precum o dimineață, în plină primăvară deja, prin ramul încă desfrunzit privirea și-o trece uneori: așa, pe fața-i clară nu e nimic s-oprească

Iara te-mbata padurea. Ciocarliile plutitoare ridica cu ele cerul, pentru umerii nostri povara; de fapt mai vedeai prin crengi ziua, cum era

O, bucuria de-a fi făurit, din moale argilă, cu nemăsură! Nimeni, aproape, n-a ajutat pe cutezătorii dintâi. Totuși, orașe în golfuri s-au ridicat,

Singurătatea este ca o ploaie. Ea se ridică din mare înaintea serilor din șesuri, care sunt depărtate și retrase, se duce la cer, care o are

RAINER MARIA RILKE HERBST Die Blatter fallen, fallen wie von weit, als welkten in den Himmeln ferne

Fii înaintea oricarei despartiri, ca si cum s-ar afla în urma ta, ca iarna care tocmai sfîrseste. Caci printre ierni, e-o iarna ce-atît

O poveste despre moarte cu un post- scriptum străin Eu continuam să privesc la cerul de seară care se stingea încet, când cineva zise: “Pe cât

Unul care asculta pietrele Sunt iarăși la

Dumnezeu vorbește fiecăruia numai înainte de a-l face, atunci se duce cu el tăcând în afară din noapte. Dar cuvintele, înainte ca fiecare să

Sunt orb, voi cei de afară, e silnicie grea, ceva fără sens, un blestem, e ceva precum o zilnică povară. Pe brațul femeii mi-așez mâna grea, pe

Ce tanar sunt. M-as darui cu-nfiorare oricarui zvon ce calea mi-o atine; supus, in blanda vantului sransoare, precum in parcuri plante

... Când se vorbește despre solitari, se fac întotdeauna prea multe presupuneri. Se crede că oamenii știu despre ce e vorba. Nu, ei nu știu. N-au

Voi, rari prieteni din copilărie în risipitele grădini din urbea mare: noi ne găseam și cu timidă veselie și, ca un miel cu panglici

Privirea ei, de bare perindate, nimic nu mai reține, atât a obosit. Par gratii mii și mii, iar după toate, întreaga lume parcă a pierit.

Imi traiesc viata in cercuri ce cresc, ce peste lucruri se-ntind si trec. (...) ma rotesc de milenii mereu; si tot nu stiu inca: sunt un

Ei au toți guri obosite și suflete senine fără margine. Și un dor ca un păcat le trece uneori prin vis. Aproape că se aseamănă toți între

C-un coperiș, și umbra-i, se rotește un scurt răstimp pestrițul efectiv de cai, și-s toți din țara ce naiv nainte de-a muri mult se codește. Ci

Doar rareori, fiori fetizi ce apar umezi din al parcului umbrar, unde stropi se-aud și-o migratoare pasăre, ajung coloana care între foi de

Cine plange acuma, undeva pe lume, plange fara temei pe lume ma plange pe mine. Cine rade-acuma, undeva in noapte, rade fara temei in

Citeam de mult. Din după-masa ceea cînd ploaia la ferestre fremăta. Vîntul de-afară nu-l mai cunoșteam în cartea grea. Priveam în carte cum te

S-au strîns în juru-i tulburi și mirați, iar el se-nchide ca-nțelepții ; iată-l cum dintr-ai lui se smulge, dintre frați, și ca un fluviu

\" Ca un om să iubească pe altul e probabil cea mai grea sarcină care ne-a fost încredințată, sarcina supremă, examenul final, opera pentru care

Cel care plânge acum undeva în lume, fără rost plânge pe lume, mă plânge pe mine. Cel care râde acum undeva în noapte, fără rost râde în

Da, mi-e dor de tine. Imi alunec singura din palma, nesimtit, si nu sper sa pot cumva retine, tot ce de la tine parca-mi vine grav si negresit si

Bătut-a ceasul, Doamne. Vara-a fost lungă, lungă. Așterne-ți umbra peste cadranele solare și pe ogoare vântul dezleagă-l și-l alungă. Să fie

Tu, întuneric din care mă trag decât flacăra îmi ești mai draf cu care lumea se mărginește și strălucește printr-un cerc oarecare dar nici o

Elegie neterminată (Ultima formă a proiectului) Nu lăsa soarta să-ți nege copilăria, fidelitatea acestei cerești, inefabile vârste, care ce

Aș vrea cuiva să-i cânt-încânt, cuiva să-i fiu lumină lângă somn. Aș vrea lin să te legăn și să-ți cânt, să te petrec din somnu-ți și în

Dacă vreodată-n țara vieții, în zgomotul bilciului și-al pieții copilaria-mi pală ce-nflorea, îngerul meu grav l-aș uita – bunătatea-i și

(tradusa sin franceza de Alexandru Andritoiu) 1 Tu, Nympha, reimbraci un strai ce te dezbraca iara; extazul trupului ti-l dai rotundei unde,

Rozul cine-l primi? Cine a știut că se adună-n florile boltite? Ca poleieli cu aurul pierdut, care se dezroșesc, că-s folosite. Și pentru

Doamne: e timpul. Vara a fost foarte lungă. Așterne-ți umbra peste ornice solare și vînturile mînă-le pe cîmp și luncă. Anunță ultimelor fructe

Cu toti au buzele crapate plutesc cu suflete deschise Si-un dor nespus (ca de pacate) le trece uneori prin vise. Se-aseamana-ntre ei in

Amurg – tezaur – în odaie-nchis, în care sta copilul cufundat. Și mama cînd ușor intra, ca-n vis în scrin o sticlă tremura ciudat. Simțea cum de

Din nou dă mireasmă pădurea. Ciocârliile, cu zborul lor, înalță cerul ce ne-a zăcut greu pe umeri; i-adevărat, se mai zărea printre crengiziuz,

Oricine-ai fi: paseste-n faptul serii din odaia in care toate le stii; casa ta e ultima pe marginea zarii oricine-ai fi. Cu ochii care, mari si

Oră, mă lași, te duci în larg. Și mă rănește-aripa-ți grea. Singur: cu gura-mi ce sa fac? cu noaptea mea? cu ziua mea? Iubită n-am, nici casă

De-atâtea gratii nu mai e în stare să vadă altceva. O, șiretlic: doar gratii, gratii mari, și nu-i salvare, și dincolo de gratii nu-i

Deodată, verdelui din parc, ceva ușor, anume nu știi ce, i-a fost răpit : îl simți lângă ferestre, neauzit, tot mai aproape. Nalt, stăruitor,

Precum un călător pe mări departe sunt printre cei care-s mereu acasă; zilele pline stau la ei pe masă, dar mie, zările de chipuri mi-s

Mă simt acasă între zi și vis, unde copiii-ncinși de goană dormitează, unde bătrânii-n jurul cinei se așează și locu-i luminat de

Deci, fata pentru lumea insetata implora piatra, pentru apa, ea neinsetata pentru toti ceilalti. Dar creanga salciei ramase uscata si ea sleita

Mult ingerul meu l-am tinut cu sila, si-n bratele mele saracise tare, el se facu mic, iar eu m-am facut mare, si deodata eu am fost mila si el

Deodată știui atîtea despre fîntîni, arbori de sticlă de neînțeles substrat. Pot să vorbesc de lacrime din plînsu-mi ce copleșit de mari visări eu

Seara își schimbă încet-încet veșmântul, i-l țin copaci la poale de ponor ; iată: acum s-a despărțit pământul într-unul ce se-nalță și altul

SONETUL XV, Partea a II-a O, gură de fântână, dătătoare, ce pură, nesecând doar una spui – tu, ce pe fața curgătoare-ți pui marmoreană mască.

Cheamă-mă, iubite, strigă-mă! Nu-ți lăsa atîta timp mireasa la geam. Nu mai veghează în alei de platan serile sacojii: sînt

Râvnesc pe cineva să-l adorm- o, sobrul somnului domn! C-un cântec mic, murmurat, inform te-aș duce din somn și-n somn. Doar eu în casă să

Trăiescu-mi viața în cercuri crescânde ce peste făgașuri se-ntind. Îmi tăinuie ultimul zările-arzânde și totuși râvnesc să-l

Prietene, de asta ești însingurat... Noi, cu vorbe și semne din mâini, pe lumea întreagă ne facem stăpâni, pe partea ei slabă și de-nfricoșat.

(tradusa din franceza de Alexandru Andritoiu) 1 In seara asta inima mea face sa cante ingeri cari nu pot uita... o voce care parca-ar fi a

Am o mare credință în lucrurile care încă nu au fost spuse. Vreau ca simțirea evlaviei mele celei mai adânci să fie eliberată. Ceea ce nimeni încă

Din domoale destrămări fluide urcă parcurile ne-ncetat; cu poveri de ceruri sus, solide, ce, durând, dintr-un trecut răzbat, peste clare

Ca-ntr-o clipă-acolo, în sfârșit, strânsă din mici case, coaste-abrupte, vechi bucăți de cer și poduri rupte, și de dincolo, de

Vezi tu pajiști de îngeri pe creste între coame de brad întunecate? În lumina stranie, aproape celeste par a fi, cu mult mai

O, bucurie a verii: al clopotelor, mirul zugrăvind sărbători; și căldura lucrând simte pelinul în jurul viilor. Chiar și în arșiță

Atâta negru grav adaugă ani munților acestei țări foarte vechi care-l numără pe Carol cel Mare între sfinții părinților. Din înălțimi

Cum o panglică strânge de pai, pălăria drumul, la fel de dulce înconjură via. Via – o pălărie ce ține capul ce vinul inventă. Pentru

Après une journée de vent, dans une paix infinie, le soir se réconcilie comme un docile amant. Tout devient calme, clarté... Mais à

Wie hab ich das gefühlt was Abschied heißt. Wie weiß ichs noch: ein dunkles unverwundnes grausames Etwas, das ein Schönverbundnes noch einmal

We cannot know his legendary head with eyes like ripening fruit. And yet his torso is still suffused with brilliance from inside, like a lamp, in

Arrêtons-nous un peu, causons. C\'est encore moi, ce soir, qui m\'arrête, c\'est encore vous qui m\'écoutez. Un peu plus tard d\'autres

Ce soir mon coeur fait chanter des anges qui se souviennent... Une voix, presque mienne, par trop de silence tentée, monte et se décide à

Au ciel, plein d\'attention, ici la terre raconte ; son souvenir la surmonte dans ces nobles monts. Parfois elle parait attendrie qu\'on

Cette lumière peut-elle tout un monde nous rendre ? Est-ce plutôt la nouvelle ombre, tremblante et tendre, qui nous rattache à lui ? Elle

Siehe, ich wußte es sind solche, die nie den gemeinsamen Gang lernten zwischen den Menschen; sondern der Aufgang in plötzlich entatmete

Combien a-t-on fait aux fleurs d\'étranges confidences, pour que cette fine balance nous dise le poids de l\'ardeur. Les astres sont tous

C\'est qu\'il nous faut consentir à toutes les forces extrêmes ; l\'audace est notre problème malgré le grand repentir. Et puis, il arrive

Er ging hinauf unter dem grauen Laub ganz grau und aufgelöst im Ölgelände und legte seine Stirne voller Staub tief in das Staubigsein der heißen

Combien de ports pourtant, et dans ces ports combien de portes, t\'accueillant peut-être. Combien de fenêtres d\'où l\'on voit ta vie et ton

C\'est le paysage longtemps, c\'est une cloche, c\'est du soir la délivrance si pure -; mais tout cela en nous prépare l\'approche d\'une

Who, if I cried out, would hear me among the angels\' hierarchies? and even if one of them suddenly pressed me against his heart, I would

\"...den 24.November 1663 wurde Otto von Rilke auf Langenau Gränitz und Ziegra zu Linda mit seines in Ungarn gefallenen Bruders Christoph

Die Einsamkeit ist wie ein Regen. Sie steigt vom Meer den Abenden entgegen; von Ebenen, die fern sind und entlegen, geht sie zum Himmel, der

You who never arrived You who never arrived in my arms, Beloved, who were lost from the start, I don\'t even know what songs would please

Rilke parle de Rodin, ...Quel solitaire ce vieillard abîmé en lui même, debout plein de sêve comme un vieil arbre en automne. Il s\'est fait

I am much too alone in this world, yet not alone enough to truly consecrate the hour. I am much too small in this world, yet not small

Die Flucht Die Kirche war ganz leer. Durch das bunte Glasfenster über dem Hauptaltar brach der Abendstrahl, breit und schlicht, wie alte Meister

Dis-moi, rose, d\'où vient qu\'en toi-même enclose, ta lente essence impose à cet espace en prose tous ces transports aériens ? Combien de

Woman in Love That is my window. Just now I have so softly wakened. I thought that I would float. How far does my life reach, and where does

Lo sguardo mio già l\'assolata attinge erta del colle, che sul fondo spicca dell\'agreste sentiero in cui mi avvio. Così, da lungi, ne

C\'est pour t\'avoir vue penchée à la fenêtre ultime, que j\'ai compris, que j\'ai bu tout mon abîme. En me montrant tes bras tendus vers

You, you only, exist You, you only, exist. We pass away, till at last, our passing is so immense that you arise: beautiful moment, in all

Wie soll ich meine Seele halten, daß sie nicht an deine rührt? Wie soll ich sie hinheben über dich zu andern Dingen? Ach gerne möcht ich sie bei

Is he native to this realm? No, his wide nature grew out of both worlds. They more adeptly bend the willow\'s branches who have experience of the

Welt war in dem Antlitz der Geliebten -, aber plötzlich ist sie ausgegossen: Welt ist draußen, Welt ist nicht zu fassen. Warum trank ich nicht,

Wer, wenn ich schriee, hörte mich denn aus der Engel Ordnungen? und gesetzt selbst, es nähme einer mich plötzlich ans Herz: ich verginge von

Wer jetzt weint irgendwo in der Welt, ohne Grund weint in der Welt, weint über mich. Wer jetzt lacht irgendwo in der Nacht, ohne Grund

Nacht, stille Nacht, in die verwoben sind ganz weiße Dinge, rote, bunte Dinge, verstreute Farben, die erhoben sind zu Einem Dunkel Einer

Une rose seule, c\'est toutes les roses et celle-ci : l\'irremplaçable, le parfait, le souple vocable encadré par le texte des

Jetzt wird mein Elend voll, und namenlos erfüllt es mich. Ich starre wie des Steins Inneres starrt. Hart wie ich bin, weiß ich nur Eins: Du

Die Nächte sind nicht für die Menge gemacht. Von deinem Nachbar trennt dich die Nacht, und du sollst ihn nicht suchen trotzdem. Und machst du

Contre qui, rose, avez-vous adopté ces épines? Votre joie trop fine vous a-t-elle forcée de devenir cette chose armée? Mais de qui vous

Ne parlons pas de toi. Tu es ineffable selon ta nature. D\'autres fleurs ornent la table que tu transfigures. On te met dans un simple vase