Alexei Mateevici

Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată Un șirag de piatră rară Pe moșie revărsată. Limba noastră-i foc ce arde Într-un neam, ce

Te-am zămislit eu cu iubire, Cu drag în mine te-am purtat Și de la Domnul fericire Eu cu plânsoare ți-am rugat. Sub inima

Să știți: de nu veți ridica Din sânul vostru un proroc, În voi viața va seca, Zadarnic soarta veți ruga, Căci scoși veți fi atunci din joc Și-ți

În zarea anilor trecuți Eu văd în flăcări asfințituri, Eu văd albastre amurgituri În zarea anilor trecuți. E primăvară. Sunt în

Noi nu ne înțelegem: voi vreți a noastră limbă S-o înnoiți, surpându-i temeiurile vechi, Și noua latinie, măcar de-ar fi cam strâmbă, Vă pare

Eu cânt pe-acei ce-n jug și chin Pe-a lor spinare țara țin, Cari în robie și necaz Voinici, puternici au rămas! Vânjoși, înalți, ca

Când ziua luminile-și stinge Și cele din urmă-n câmpii le aruncă, Þăranii, veniți de la muncă, Își cântă viața și glasul le plânge. Își

Hai, măi frate, hai, măi frate, Zorile s-aprind, Hai să căutăm dreptate, Voie și pământ. Plugărit-am viața toată Ș-am muncit noi rău, N-am

Stele-n Nistru, stele sus, Dormi: povestea mi ți-am spus, Stele-n Nistru-mpădurit, Dormi, odorule iubit. Fie-ți somnul ușurel, Dragul mamei

Văd prăbușirea unei stele, Al nopții mândrului luceafăr, Și sufletul cântării mele Smintit se zbate și neteafăr. Se scurge noaptea-n sfântă

Atunci când soarele apune Și zarea arde-nflăcărată, Atuncea inima îmi spune Durerea ei nemângâiată. Și tot mă-nșel și trag nădejde, Că nu-i

Se ivea de după dealuri Noaptea-n umbre mohorâte, Scuturând întunecimea Din aripile urâte. Nu-i lumină nicăierea, Numa-ntr-un bordei

I În Bugeac, la Căușeni, Dorm strămoșii moldoveni, Numai pietre de mormânt Mai păstrează-al lor cuvânt. Și cum iei înspre Zaim Vezi în deal un

Când scârba inima îți arde, Nădejdea-n suflet ți se stinge, Când primprejur nu afli dreptate, În luptă verși sudori de sânge. Când pătimind

Un biet creștin, ce ziua toată, Ba uneori și noaptea încă, Muncea ca să-și câștige pâine, Tăind la piatră dintr-o stâncă, Odată, ostenit

Frunză verde grâu de vară, Ce-i frumoasă a mea țară! Þara mea nemărginită Cu verdeață-mpodobită. Cât cu ochii-n zări

Atâtea chipuri mi se scoală Din vraja nopților de vară, Când frunza tremură de-aseară De-un vânt ușor, plin de sfială. Iar nourii îmi prind în

Au zis Hristos: ,,Ar\' să mă vândă Unul din voi\", — ș-amară I-au pătruns atunci durerea Pe ucenici; toți se-nfioară Și-ntreabă:

Pe drumuri grele înnoptând, Umbla prin țara chinuită, Ca un Proroc gonit și sfânt Vestind că lumea-i izbăvită. Și ne-au chemat, pe-ai săi

Un vis grozav eu am visat Și-acum nu-l pot uita: Că sufletul meu în păcat Și patimi dormita. Viața repede trecea Și moartea-mi sta în

Ce mângâiere-i — zi cu soare, Când vezi în miezul negrei toamne, Pentru o zi mângâietoare, Dă-i binecuvântare, Doamne. Ce mângâiere, când o

Frunza nucului tresare, Oglindindu-se în lac; Vântul un miros de floare Îmi aduce din Bugeac. De ce tremuri, frunzuleană,-- Fiica nucului

Se risipise al binelui cuvânt Din mintea-nnegurată de păcat; Dar miluirea Ta ne-a mângâiat Cu așteptarea ceasului cel sfânt. Prin mila

O, clopote! Frumos mai suni, Când credincioșii îi aduni La locul sfânt de rugăciune, În cer cântarea să le sune... În zile mari de

Voi, munți singuratici, moșnegi cununați Cu stele în ceruri albastre, În leagănul vostru de codri păstrați În taină cântările voastre, Căci

Clopotnița înaltă domnește-mprejurimea Tihnitei mănăstiri, Și plopii de la Nistru privesc în adâncimea Măreței oglindiri. Intrăm.

S-au dus dintâi acele două Mironosiți cu mirul lor; Era-ntuneric și prin rouă Mergeau cu pasul grăbitor. Vorbeau de cele petrecute, De

Sufletul mi-i amărât Și de patimi ostenit, Inima pace-mi dorește Și la Tine, Doamne, vine, Gându-a lumilor, Stăpâne, La Tine în veci

Fecioara-Mamă Îl umbrește, Spre Fiul-Dumnezeu plecată, Și sfânta dragoste-i lucește În fața Ei, cea luminată. Iar El, prevédere

Când Hristos cu spini pre frunte, Pre cruce răstignit murea, Întunecimea-naltul munte Golgotha toată-acoperea. Atunci un hoț privind în

Cu mâinile Sale sfinte Hristos picioarele au spălat Acelui ce mergea a-l vinde... Îndată L-au înconjurat Apostolii Lui în tăcere. Cu

De-ți slăbește credința în sufletul tău, Deznădejdea cea grea te cuprinde, De născutul acum Hristos-Dumnezeu În amarul tău adă-ți

Deasupra târgului Bârlad Trecut-a un aeroplan Ș-un snop de pâine-a aruncat Cules din lanuri de german: ,,Noi semănat-am primăvara Cu pâinea

I Libanul a dat chedrii Și aurul Ofirul, Alesu-și-a Sidonul, Eghiptul falnic, Tirul Tot ce avea mai mare, Mai vederat, mai