Cântecul orbului
de Rainer Maria Rilke(2006)
1 min lectură
Mediu
Sunt orb, voi cei de afară, e silnicie grea,
ceva fără sens, un blestem, e ceva
precum o zilnică povară.
Pe brațul femeii mi-așez mâna grea,
pe griul cenușiu e sură mâna mea
și ea mă conduce prin golul de-afară.
Trecând, forfotind, vă imaginați
că altfel ca piatra pe piatră sunați,
dar vă amăgiți : numai eu
trăiesc și sufăr, fac zgomot mereu.
E-un țipăt fără de sfârșit în mine
și nu știu, din inimă sau pântec vine.
Recunoașteți al cântecelor son?
voi le cântați mereu pe alt ton.
Căldura luminii, în orice dimineață
pe ușa deschisă în casă o primiți.
Și aveți un simț, așa, de la față la față,
de aceea vă îngăduiți.