Virgil Titarenco

s-a făcut ora trei mi-au intrat niște ace mari în ochi ca o introducere la orbire mă gîndesc că acum ar fi bun un dictafon pentru a nu spune nimic mă așteaptă cele trei ispite douămiiste cu

se zice că astăzi avem fiecare nebunia noastră comună ca un fel de cooperativă agricolă de producție pe lună ca un bufet all you can eat din care se înfruptă mimii și editorii păgînii și

despre mîini și ceață nu mai știm astăzi să vorbim nu mai putem nici unul din noi cînd amărăcini albaștri strepezesc singurul orizont rămas limpede între dimineți gînduri își țipă nevrotic

un scenariu despre dragoste îți scriu cu o mînă legată la spate ca într-un duel cu mine însumi uneori mă trișez și aștept îți dau telefon te iubesc pe nesăturate apoi regret că te cunosc și vreau să

acum voi scrie așezați-vă toți pe o bucată din sufletul meu ca pe o pojghiță de pergament îngălbenit subțire care din voi îndrăznește să dea primul cu zarul în gura păcătosului să spargă

arunc plictisit bucăți din scrisorile noastre în coșul de gunoi din mijlocul camerei încet începe să plouă cu zăpadă și dintr-odată simt că aș vrea să dorm o mie de ani cu capul în brațele

să nu mă căutați și-așa mi-am lăsat prea multe urme și umbre ca și cum soarele ar ucide odată pătruns în mare toate amintirile sufocîndu-le în mine ca într-o epavă naufragiată spre

s-au spart în mine toamne mii de frunze insinuate cămășile albe ale memoriei vîrtejuri înfășurate amețitor spasmele iubirii vinovate nevinovate durerea sacadată a chitării pe toate corzile

Este și invidia o chestie. Iar cînd nu te năpădește ca o erupție de urticarie ești gata să uiți că așa ceva poate exista. Semeni cu un explorator britanic la începutul secolului nouăsprezece naiv și

ne-au despicat pe la mijloc cam pe la trei zeci trei zeci și cinci de ani ne-au despicat cum despici un brad cu barda pe lung ne-au despicat prin osul din ceafă să ne doară prelung pînă în

deși nu o va înțelege nimeni aceasta e povestea borangicului înflorit era ca la orice sfîrșit de primăvară bicisnic de simplu războaiele se încheiau cu un strigăt și o masă de cîini se

probabil nici nu mai există dragoste probabil universul s-a întors deja ca o floare împotriva rădăcinilor poate doar noi doi mai existăm cu adevărat fără să știm și nevoia noastă de a

trei pisici negre pîndesc soarele de azi dimineață eu stau de vorbă cu lehamitea din mine ignor ora mesei parfumul iubitei și o grămadă de ciori isterizate de ultimele furtuni solare vorbim despre

lumina lunii frumusețe bolnavă calm se răsfiră singurul om rămas pe planetă scrie poezie

jumătatea privirii în remușcarea oglinzii răstignită nupțial între trupurile noastre tu ca și cum ai privi în ochi epicentrul următorului cutremur inexplicabil din mine adîncurile unde niciodată

îmi beau yerba maté încet cuvintele se ascund complice printre faldurile umbrelor lucrurile transparența tăcerii perfectă îmi atinge tîmplele ochii buzele fiecare secundă își negociază