Virgil Titarenco

un televizor își zumzăie epilepsia albăstruie în liniștea scorojită a culoarelor fardate sepulcral pe sub rămășițele zilei gîndaci indigo descoperă plăcerea siestei cînd ai ceva de pierdut pe

uneori vrem să murim pentru alții surprinși de promptitudinea propriilor sentimente cîinii credincioși din miorița sufletului nostru mușcînd vrăjmașul cu aceeași încrîncenare cu care sfîșie

mi se zdrelesc creierii genunchilor de zimții acestei lumi viețuite în ritmuri rotunde cuvintele dor sparte coji de ou risipite în cuibul gurii le înfășor cu limba sîngerîndă ca o aripă de

strig doamne acum văd fiecare stradă poartă un nume de rugăciune ca o etichetă jenantă made in china atîrnată de gulerul nespălat al lumii a doua a treia și așa mai aproapele nostru primii samariteni

embrionul orb al gîndurilor sărea peste litere vorbind cu el însuși se împiedica în păienjenișul sunetelor lăsa un fel de adormire între el și lumea vinovată cu zumzetul ei cu nevoia de

uneori e nevoie de atît de puțin ca să fii fericit întorci capul și se întîmplă să o vezi stînd acolo cu picioarele ei lungi și albe undeva între indecență și suavitate un cuvînt despre ea mă evită

... sîntem doar umbre de regi ascunse în piept zac trecuturi ne dor străpunsele scuturi pe oasele noastre întregi cohortele toate cînd vin e timpul ce nu va să fie sub pînză de pleoape

goană după dimineți (cuvintele mele sînt pentru urechile nebunilor înțelepți) zidit-am femeia din mine cu ochii deschiși spre apus în lacrima de argint a oglinzii (ană marie vina ta este

nebunia ia și alte forme mai pașnice decît poezia pescuitul la gura borcanului sau poate alegerile anticipate pentru locurile rămase de veci și degeaba să nu spui niciodată în dragoste chestia aia

iubito privesc în ochii tăi precaut de parcă ar fi fîntînile sacre din Chichén Itzá rostesc inepții coerente și mă mir uneori nici un demiurg nu mai vine să ne despartă pe motive de

uneori timpul pare mai degrabă un drog ne obișnuim cu el trecîndu-ne prin zile ca un șoc dătător de viață și postludii îl inhalăm în fiecare dimineață sperînd să nu ne spargă inima în două bucăți

o iarnă roșie îmi răscolea vara erai acolo tu printre firele fumului de tămăie cioplite albastru lucid în cădelnița palmelor mele cuminte cu mișcări șerpuitoare nude urcai printre cuie și

mereu acolo o sărbătoare îndepărtată o sărbătoare din care lipseam probabil anunțat prea tîrziu probabil nedorit sau poate inexistent printre adresele lumii ploua cu liniște și resturi de

regula crudă a jocului cu mîinile mînjite de copilărie și carne stăteam nemișcat în simbioză perfectă cu moartea contextuală așteptam timpul să îmi albească rănile de sare venea rîndul altor

motto: To be able to look back upon one\'s past life with satisfaction is to live twice. ... începe din încheieturile mîinilor te întrebi dacă e adevărată dacă o mai simte cineva poate chiar

fără dragoste ghearele vulturilor scurmă hoiturile înfruptîndu-se din babilonice visuri bovine ca o tăcută orgie fără dragoste semințele seduc secole îmbătrînite în crăpăturile stîncilor

primele noastre cuvinte mureau ușor mitizate aproape uitate precum amintirea unui avort adolescentin în orașul cu statui de copii alergînd spre o lipsă de noi mureau avea dreptate orbul

motto: You are demonstrative with those you love. e încă devreme mă caută prin buzunare timpul cîine credincios dar flămînd într-o doară îmi linge moartea pe față am mîinile goale ușor ridicate spre

cîine flămînd sufletul orașului bîntuia printre nevăzutele resturi ale celorlalte zile îl alungam uneori întrebîndu-mă erau zilele mele putrezind pe jumătate printre viitoruri alternative sau

nu va fi despre această dimineață în care sînt ostil geometriilor luminii postpartum al zilelor intraductibile vom sări la o altă idee deși în lumea mea un astfel de salt obligă la explicații