mitul despărțirii la doi

Oameni cu șoapte neturnate în lut, cu umeri vindecați, după atingerea aripilor, „vina ta este între suflet și trup/de aceea să mori dinspre mine spre tine încet cum se cuvine”, să mori ca și cum ai ființa în viața celuilalt, ca și cum desprinderea ar duce la pieire, luminile s-ar stinge în doi, “mitul despărțirii”, după împărțirea aceleiași sfere, așa ascult eu “cuvintele tale… pentru urechile bătrânilor înțelepți”).
Tăcerea aș purta-o în apele oglindite în cer.
“Fluturii buzelor” aș schimba, des întâlnită fiind alăturarea. Și versul 8 l-aș împărți după “spre tine”, fiindcă iese mult din formă și dezechilibrează ușor. Alegerea este a ta, Virigil.
\"Manole\" mă întreabă cum este copilul din pântecul \"Anei\". De lumină? Eu împart cu tine starea de dinspre miază-noapte și tac.

Ela

da Mihai, să știi că m-am gîndit și eu la asta. Am văzut zilele trecute Lord of War și m-a frapat finalul. Interesant nu? Un Manole americano-ucraineano-evreu descoperă că nu trebuie să te privești în oglindă fiindcă o vei vedea pe ea. Vei ajunge un fel de \"broken hallelujah\". Mulțumesc. În numele lui Leonard Cohen.

Ela, mulțumesc.
Am modificat ceva. Nu tot ce mi-ai spus. Încă simt nevoie de fluturi acolo.
Da este, sau era de lumină. Dar nu mai are importanță acum, nu?

Eu iubesc fluturii, îndeosebi cei albaștrii cu auriu, care pot lua orice formă. Da, alegerea este a ta, fiindcă simți poate că buzele cele înfluturate au ce duce spre miază-zi chiar și când tac. Important este ceea ce simți că este.
Acum mi-aș lăsa doar simplitatea cuvintelor fără umbre.
Mulțumesc și eu.

Ela