Virgil Titarenco

în liniștea din mine se aude sufletul strecurîndu-se printre firele de nisip din umbra inimii în sens invers atingerile lor sînt ireparabila tandrețe de a fi om

în acel oraș oamenii se temeau să se îndrăgostească noaptea își camuflau inevitabilul coșmar în jocuri interminabile de societate și bon ton admirînd inutilități stradale numărau infinitul

totul a început cu mîinile ei îmi tatuau pe încheieturi un fel de geneză cuvinte furate din bibliotecile orașelor care încep cu w dar m-am obișnuit (din egoism) cu tăcerea se prăbușea în noi

atunci cînd scriu despre dragoste este ca și cum aș mărșălui prin zăpadă cu masca de gaze spre tine cazemata mea cu ciorbă rece și ciorapi înghețați atunci gustul sîngelui are ceva tandru (îl

smooth jazz orașul nopților noastre ne simte umbrele așteptări sincrone între sensurile mereu inversate ale disimulării ne atingem gîndurile transfigurînd egoiști refugiile tăcerii în

Compromisul este o punte atît de fragilă prin noi înșine încît dacă pășim pe ea o frîngem iar dacă nu o traversăm nu ajungem niciodată dincolo de noi. Oamenii au o tendință ciudată spre extremism

aburi de cafea dimineață și ploaie umedă iarnă

Doamne, Gînduri întunecate, nehăruite, înșeală mintea mea înspre dimineață... Uneori strigă, alteori șoptesc... Irosirea lor nefericită, de paing orb, e ca un simulacru de vis... Nu le pot

mi se descuamează creierul într-un fel de cuvinte fluturi ca un filigran osificat al oboselii acestor nopți pictate pe sticla de Murano a candelabrelor... alerg prin imensele săli răsturnate în

uneori, tulburările acestui veac ne pătrund în suflet ca niște spini iar povara temerilor ne urcă pe umeri ca o cruce grea am vrea să zburăm peste ele să plutim liniștiți precum cocorii în

Liniștea apei Și a făpturii, Tărîmul de cețuri, Þara pădurii, Fiorul lumnii, Izvorul tăcerii... Geamăt și foșnet În liniștea serii... Murmurul nopții Peste prunduri de vise, Speranțe

iubito privesc în ochii tăi precaut de parcă ar fi fîntînile sacre din Chichén Itzá rostesc inepții coerente și mă mir uneori nici un demiurg nu mai vine să ne despartă pe motive de

îmi beau yerba maté încet tu doar culori de tablou în rame groase mirosuri de piele și fum călărim un pampas bicefal mîna ta răsfiră nesomn părul meu aspru și negru tu doar curele de bici în pieile

îmi beau yerba maté încet lumina își strecoară aroma otrăvită în vitralii sîngerii răsturnate orele nopții ating aripile îngerilor simetrii întunecate ne strivesc umerii obsesiv spre abisul acelorași

îmi beau yerba maté încet cuvintele se ascund complice printre faldurile umbrelor lucrurile transparența tăcerii perfectă îmi atinge tîmplele ochii buzele fiecare secundă își negociază

îmi beau yerba maté încet ghemuit în același univers embrionar lipsit de contraste rafinate esențe adormite în mine îmbie dialogul uitat al tăcerii neschimbat e trupul de semne anaïs doar timpul își