d e f i n i ț i i

Compromisul este o punte atît de fragilă prin noi înșine încît dacă pășim pe ea o frîngem iar dacă nu o traversăm nu ajungem niciodată dincolo de noi.


Oamenii au o tendință ciudată spre extremism atunci cînd își definesc valorile de care se atașează. De exemplu există o categorie de oameni pentru care dragostea reprezintă valoarea absolută. Pentru ei orice și oricine trebuie privit prin prisma îngăduinței și a bunăvoinței. Comportamentul cel mai apreciat de ei este inclusivitatea. Aproape fiecare om și practică trebuiesc acceptați și nu respinși în ciuda caracterului lor pentru că “trebuie să învățăm să trăim împreună”. Unii oameni cred și practică acest principiu, alții cel puțin îl declară.
Există o altă categorie de oameni pentru care cel mai important lucru este adevărul cu toate implicațiile și derivatele sale, cinste, transparență, încredere, loialitate, etc. Pentru aceștia este valabilă expresia lui Aristotel “Mi-e prieten Platon dar mai prieten îmi este adevărul.” Acești oameni văd majoritatea lucrurilor sub o formă foarte tranșantă, uneori sînt chiar acuzați că văd lucrurile doar în alb și negru și nu percep celelalte nuanțe. În același timp ei îi acuză pe cei care “văd” nuanțele că sînt niște oameni ai compromisului. Interesant este tocmai modul cum acest cuvînt, compromis, capătă valențe diferite pentru cele două categorii de oameni. Pentru primii este aproape o virtute să poți ajunge la un compromis. Pentru ceilalți este o rușine să fii perceput ca om al compromisului. Pentru primii compromisul este arta găsirii unei formule prin care să poți să manifești o minimă cantitate de afecțiune față de fiecare. Pentru cei din urmă compromisul este sinonim cu colapsul moralității.
Un singur cuvînt și o plajă atît de mare de percepție de parcă am vorbi două limbi diferite. Abia atunci îți dai seama o dată în plus că limba nu este doar o masă de vocabular împreună cu articulațiile intrumentarului gramatical ci merge adînc pînă în măduva celor mai intime convingeri cu care conviețuim.