Amintire de Crăciun

Nu voi uita niciodată Crăciunul de acum cincisprezece ani. Era noaptea foarte tîrziu. Stăteam întins pe o canapea cu fața în sus, cu fiul meu de trei ani și jumătate dormind pe pieptul meu. Îi simțeam inima bătînd ușor. Peste trupul său priveam în întunericul camerei la ecranul alb-negru al televizorului. Sigla TVR-televiziunea română înțepenise acolo de multe zeci de minute. Se cîntaseră tot felul de cîntece patriotice. Televiziunea era ca un animal care fusese ținut toată viața în cușcă și acum privea buimacă la cătușele și obezile care nu o mai țintuiau. Era ceva ireal. Ea devenea televiziunea liberă iar eu eram la fel de stînjenit de postura de telespectator liber. Atmosfera era și mai stranie pentru că în mijlocul nopții așteptam veștile despre judecarea și condamnarea dictatorului comunist proaspăt prăbușit din mitul invincibilității. În momentul acela privind cu ochii pironiți la ecran am auzit, pentru prima dată în viața mea, un colind creștin la televiziunea română. Nu mai știu care a fost. Aș fi enorm de fericit să îl pot avea astăzi înregistrat. Pentru cîteva secunde am simțit că mi s-a oprit inima în piept. Peste tot irealul acelor zile am simțit că timpul s-a oprit în loc. Prin natura tradiției creștine căreia îi aparțineam ascultasem și cîntasem colinde creștine toată copilăria și adolescența. Dar niciodată la televizor. Niciodată în mod oficial, pe față. Întotdeauna cu teamă în spatele zidurilor micii bisericuțe sau noaptea pe sub balcoanele sau prin scările blocurilor unde locuiau prietenii pe care îi colindam. Dar întotdeauna am crescut cu sentimentul că oficial României îi este rușine de Hristos și Nașterea Lui. Și poate așa și era. Pînă și filmele se subtitrau evitîndu-se numele lui Dumnezeu sau Isus iar Crăciunului i se spunea sărbătorile de iarnă. Pentru prima dată auzeam în noaptea aceea la televizor colindul pe care îl cîntasem toată copilăria, “O noapte presfințită”. Nu voi uita niciodată sigla aceea a televiziunii române peste trupul gingaș al fiului meu și cuvintele primelor colinde de Crăciun la televizor în România. Nu le-a anunțat nimeni. Au apărut acolo pe neașteptate, la fel ca venirea lui Hristos pe pămînt. Știu doar că m-am trezit cu lacrimi în ochi. Mă uitam la fiul meu și mă bucuram că măcar el va putea avea o copilărie așa cum n-am avut-o eu, în care să nu îi fie frică sau rușine că e creștin în țara lui. Îmi bătea inima foarte tare.