Virgil Titarenco

dar ascunse remușcări heliofobe mătăsurile nopții înfășoară trupul mării pulberi de lapis lazuli șoptesc nisipului nestatornic infinitul trecerii unei singure clipe

sîntem esențiali visurilor fără să știm precum crengile rădăcinilor adîncului ceea ce nu se frînge în certitudini înflorește înăuntru ubicuu o vamă de cuvinte un fel de tandrețe inerent

șase benzi aceleași billboard-uri o singură direcție aceeași lipsă endemică de imaginație uneori aș vrea să merg în țara în care timpul stă pe loc să îmi așez capul în iarbă s-adorm și să

femeia aceea avea un pulover de mohair mă privea prin muțenia ferestrei își lipise palmele de chipul meu răpind neliniștilor ultima imposibila mîngîiere golul dintre noi semăna tot mai

călătoria prin inima dușmanilor mei are o traiectorie precisă precum descărcarea unei carabine calibrate cu laser în fanta sacră a unei piramide și totuși atît de aproape împiedicarea aceea de

în acel oraș oamenii se temeau să se îndrăgostească noaptea își camuflau inevitabilul coșmar în jocuri interminabile de societate și bon ton admirînd inutilități stradale numărau infinitul

niciodată nu voi învăța drumul prin labirintul trandafirului carnea lui asemeni iubirii sufocantă fierbinte irațională își răsfrînge promisiunea doar vinovăția călăuză oarbă prin carnea

ar trebui să vă povestesc despre scorbura în care s-a sălbăticit primăvara a fugărit-o un vînt fără căpătîi un hoinar s-a ascuns acolo a făcut un copil din flori de mai cu dinți de zăpadă într-o

între un gourd de yerba mate și salata caesar existența mea pendulează precum coada unui motan metafizic pe nume brutus într-o zi ploioasă de vară privesc marginea galben scorojită a

ziua de astăzi o femeie cuminte îmi evită privirea de dimineață prefăcîndu-se că nu m-a văzut o ignor și trăiesc pe blat nu mă prinde nimeni pînă seara

ar trebui să par plictisit măcar de dragul cărților pe care le am în mînă să vă spun că nu îmi pasă de metaforele cărate cu spatele împreună ca niște mineri orbi ai dicționarelor ce sîntem să

nu m-ai întrebat niciodată ce simt cînd te sărut e ca un drog pe care mi-l administrez puțin tremurînd desfăcîndu-mi aripile ca și cum aș adormi în pîntecul tău sub nuc rotindu-mă din ce în ce

arcul întins nemișcat oțel subțire pleznește nevăzut înăuntru sfîrtecă zvîrcolindu-și nestatornicia lama de sînge își taie drum prin lumină prin viu ca o rădăcină lactiferă meandrele