Virgil Titarenco

armado povestește cu gura plină despre colegul său castro revoluția este ca un liceu doar puțin mai mare îmi întinde o felie de pizza și rîde sîntem tovarăși nu? atinge-mă spune frumoasa

Grecii antici au fost întotdeauna fascinați de lucrurile spiritului. Spre deosebire de omul modern ei le prețuiau mult mai mult. Omul de astăzi este “nevoit” să ajungă la ele de cele mai multe ori

o pisică trece agale prin parcarea goală din mine se oprește indecisă privind o bucată de hîrtie purtată de vînt spre marginea spartă a bordurii apoi pleacă mai departe să

să nu promiteți arborilor aripi niciodată nici dacă le puteți oferi pe datorie rădăcinile sînt cele mai ucigătoare amintiri te urmăresc pînă și în mormînt cîndva groparii le evitau cu teamă le

liniște răcoare pămîntul respiră astmatic rece și umed uneori scuipă noroi printre pietre alteori copacii își leapădă sufletele pe trotuare miroase greu a primăvară scursă în melci

fug de lumină mă refugiez în somn precum făceau strămoșii mei țărani cumsecade aciuindu-se prin munți cînd veneau popoarele migratore mai greu era cu fetele că erau frumoase și trupeșe nu aveau

oamenilor vă invit la schimbarea mea la față anul acesta voi perfecționa întoarcerea acasă îmi cotrobăie amintirile prin sertar știi mirosul de lemn uscat mirosul banal de altădată ziare

știu mă aștepți să îmi iau zborul așa se întîmplă cînd crezi că vorbești cu mine despre culori linii sigure picături de acuarelă în privire atingîndu-mi lobul urechii în vis de fapt este vechea

ceea ce sînt nu are nume doar un zumzet precum de albine un sunet bizar se coagulează discret dimineața tînguindu-se-n mine pămîntul își culcă obrazul pe tălpile mele tot universul o clipă îmi

între osîndă și odihnă e frică porți fiii oamenilor în spate femeie costelivă și hîdă venită într-o noapte de joi e urmă de sînge sau ruj învinuită pe oglinda mică dintre sînii tăi cocoșat sub

cînd linia roșie a orizontului nu se mai apropie nici măcar în treacăt iar plumbul se strecoară în oase făcîndu-se una cu tine cînd minciuna privirilor nu mai are nevoie de catifeaua măștilor iar

aștept clopotul negru își varsă tăcerea în mine o iluzie a liniștii mă împietrește în fiecare cută a kimonoului umbrele stîncilor îmi caută gleznele ca niște curtezane părăsite mă pipăie cu degetele