Virgil Titarenco

atunci cînd scriu despre dragoste este ca și cum aș mărșălui prin zăpadă cu masca de gaze spre tine cazemata mea cu ciorbă rece și ciorapi înghețați atunci gustul sîngelui are ceva tandru (îl

nisipul își urcă linia timpului în fiecare sunet apoi o abandonează în laptele valurilor bătălie care nu se merită purtată pînă la capăt cărările îmi crestează tălpile la nesfîrșit mușcîndu-mi

visez îmi strivesc fruntea pe asfaltul negru al cerului nopții trec peste mine pleiadele și orionul anotimpurile mă înfășoară vîrtej în această cochilie de ani secundele picură se opresc

doamne în mijlocul acestui ocean în mijlocul acestui oraș stau ca un ghem de carne și semne putrezind o gestație-n mine strîng în dinți cataclisme perfide un alint uneori requiem și în somn oboseli

în acest fel de univers eu nu știu să scriu fac doar semne disparate cu degetele prin valurile părului tău într-o limbă îngropată odată cu faraonii descîntec din cîntările de dinainte de potop orb

întuneric stau împietrit afazic în fața acestei foi de hîrtie albul ei mă îngheață mă desfigurează încet într-un refuz permanent ne studiem reciproc slăbiciunile cutele alternativele numărăm

sînt o epavă eminamente banală mi se macină sufletul încet monoton scuip adesea rugină sprijinit de pontoane răstignit pe uscat sub un soare breton negru mîlul rece se prelinge în cală ca un șarpe

eu sînt creatorul creat apoi uitat înadins în acest maldăr de carne am butoanele așezate invers pe sub cămașă ca și cum paradisul ar începe cu mine într-o preasfîntă zi de joi printr-un

încearcă să nu mă citești ascultă pianul astăzi draga mea voi fi tobarul de jazz nu vei pricepe nimic mă dăruiesc doar mie însumi îmi sorb îmi ador cuvintele tandru dansez cu ele încet le simt

era o vreme cînd săream din cuvînt în cuvînt aproape convins îmbătat cu semnificația lor un fel de pietre în mijlocul apelor nestatornice reci ale sufletului meu mai ții minte logica-mi handicapată

totul a început cu mîinile ei îmi tatuau pe încheieturi un fel de geneză cuvinte furate din bibliotecile orașelor care încep cu w dar m-am obișnuit (din egoism) cu tăcerea se prăbușea în noi

nici n-am băgat de seamă provocarea era o mănușă sau o batistă de damă sau poate cheile de la mașina ta răsturnată în lac nu mai privi la nodul gordian ca la un ștreang atîrnat de copac nimeni nu

și aș fi vrut să fie aș fi vrut și nu e să fie n-aș fi vrut să fie n-aș fi vrut și e cînd e ce aș fi vrut să-mi fie mie ce n-aș fi vrut să-mi fie totuși mi-e deși ce n-aș fi vrut să

gîndurile tale bănuitoare păsări fugare nestatornice tăceri ale ochilor mereu se face ora cinci în suflet mereu pipăim cu limba precauți despicăturile dintre cuvinte ca o rană a buzelor din

smooth jazz orașul nopților noastre ne simte umbrele așteptări sincrone între sensurile mereu inversate ale disimulării ne atingem gîndurile transfigurînd egoiști refugiile tăcerii în