Virgil Titarenco

iubea lumina albă întotdeauna la fel într-o alungire a chipurilor despre orbire ne destăinuiam unul altuia adesea în cumințenie de copii așteptînd cu mîinile întinse acel lucru ce nu poate veni

Tatăl nostru care ești în ceruri! unde este mama noastră acum ne strînge în brațele ei albe altă femeie ciudată jumătate vie jumătate frunză de viță uscată ai rămas doar tu prin fiecare ochi de

îmi beau yerba maté încet păduri lacustre își furișează rădăcinile în orașul adormit al ochilor mei gustul unui nesomn purficator mă inundă cu acorduri de jazz fără anotimp fără amăgirea laconică a

uneori îl simt în mine oare este corect să spun că îmi dă tîrcoale pe dinăuntru cotrobăind sau iar va trebui să mă gîndesc la un cuvînt cu care să vă deformez realitatea prefer să rămînem

s-au schimbat zilele sînt parcă mai zvelte se urcă pe spatele meu deseori apăsat cu călcîie de seară aproape danseaza rotunde pereche zdrobindu-mi ușor mușchii ficatul senine îmi pipăie

sînt zile în care aș vrea să adorm în tren cu capul în brațele tale un somn simplu sufocant de frumos un somn tînăr ușor transpirat în tangajul de oțel al cîmpiei sînt zile cînd autostrada mi

prin această placentă subțire a imposibilei opriri întind degetele spre eu cel de dincolo cel care mă va îmblînzi în genomul său privind atît de ironic picior peste picior plictisit

în mijlocul acelei țări aparent nemișcate o pisică și-a făcut coada covrig lîngă orașul adormit muncitorește pe spate cu buzunarele goale de flori străzile poartă nume de străzi în cea mai

această stradă își înflorește zăpezile regretînd mereu lipsa acută a sentimentelor clandestine și a cîinilor vagabonzi iubirile rostite burghez pătează din loc în loc asfaltul cu forme