această stradă

da impecabil, fara reropsuri in orice caz din partea mea
desi pot si sa mai spun ca tipic si specific totodata stilului tau (dumneavoastra)
imi pare bine ca pot sa citesc in continuare din texte subsemnate titarenco
am vazut mina unui om care scrie nu de ieri versuri
prin caramizele cladite metaforic in partea a doua a poemului de la juma\' in colo
chiar placuta poezie
\"singurătatea îmi fugărește umbra prin turlele catedralei\"
remarcabil :)
merci
o zi buna.

Zici: \"sînt trist ca un film de cartier cu final previzibil\"...Un \"film de cartier\" e neaparat \"trist\"? Poate era mai bine spus \"plictisit\" sau \"ma simt ca un film [...]\"...

(Eu tocmai mi-am terminat de tot refacut textul, cred ca ma uit, din inertie :), ce as mai reface: e...antrenant, pana la autodistrugere, insa...)

și eu care tot încercam să pun o stea la text, Silvia, dar așteptam să te hotărăști cum vrei să arate...
Despre film, nu știu, chiar m-am gîndit că unii vor spune că e mai corect cinematograf de cartier decît film de cartier, dar deocamdată așa îl simt eu... ce să îi faci,.. defectul anilor \'70.

neaga, merge și cu tu. Mulțumesc de citire. Și de cuvinte. Te asigur că mai e mult pînă la impecabil. Dar apreciez faptul că îți face plăcere să citești din textele mele.

“carte zburătăcită peste oraș” compensează și completează tristețea filmului de cartier. Dacă n-ar fi tristețea, n-ar fi nici amuzamentul, că doar n-o să râdem degeaba. Orice zâmbet, râs, rictus sau rânjet are o durere ascunsă. Stilul e cel care le face mai mult sau mai puțin plăcute. Sau poate altceva.

În altă ordine de idei, nu știu cine a fost Delmo Schwarz și nici o căutare pe yahoo sau pe google nu m-au lămurit, așa că n-aș fi avut cum să te compar cu el, dragă Virgil. A fost ideea prieteniei cea care m-a îndemnat să povestesc pe scurt romanul lui Bellow. Acolo autorul deghizează prietenia în dușmănie și viceversa, numai și numai pentru a ajunge la scopul final, să arate că ele există și că șlefuiesc caracterul până când e capabil să ofere lucruri minunate pentru ceilalți.

Pe de altă parte, recunosc, unele aprecieri sau reacții de-ale mele par deplasate unora. Dar cred că numai deplasându-mă din locurile cunoscute în altele mai puțin cunoscute aș putea să aflu mai multe despre lume.

Virgil, imi place comparatia sentimente clandestine/caini vagabonzi extinsa la iubirile ce pateaza din loc in loc asfaltul, imi place \"migrena verzuie\" prevestitoare,dar nu-mi place cum suna cuvantul \"zburatacit\";te rog sa tii cont ca e un punct de vedere subiectiv si cam superficial la ora asta...:)

Bine surprinsa imbinarea strada-trup, carnea proprie ca autostrada a deznadejdii, migrena verzuie ca mucegai al nefiintei.Finalul de zile mari (as zice chiar de Oscar, daca mi-e permis...)sînt trist ca un film de cartier cu final previzibil.
Cu drag tare
mi\'raj
P.S. It\'s good to have you back!;)

imi regasesc locuinta pe aceasta strada descrisa de tine: o stii? cea cu hornurile intoarse spre asfaltul gaurit de fulgii necazuti

te felicit pentru poezie!

Virgil te citesc de multa vreme, dar parca s-a intamplat ceva cu tine. O descriere plictisitoare, pasiva, care se încheie cu un vers “ în carnea clãdirilor / cicatrici pe care le pot vedea numai eu \" care nu are nici un pic de forta.Imaginile sunt defalcate si nereusite.
Eu nu am ramas cu absolut nimic dupa lectura. Logica mi se pare inexistenta, iar versurile chinuite rau. Sper sa nu te supere comentariul meu.

Permite-mi o părere asupra textului.

Nu înțeleg rostul versului \"și a cîinilor vagabonzi\" în scenariul poetic pe care îl prezinți. E prea dur spus \"rictusuri imbecile\" și nu se potrivește deloc cu stilul tău. Aș modifica \"verzuie\", \"zburătăcită\", \"fugărește\". Versul \"în această noapte\" nu poate sta singur, dezechilibrează poemul.

Într-adevăr, ai dat lovitura cu versul \"sînt trist ca un film de cartier cu final previzibil\". Nu știu de ce îmi amintește de \"Călăuza\", un film impresionant.

Nu finaliza poemul egocentrist. Lasă cititorul să viseze, nu îi fă în ciudă cu \"numai eu\". Aș fi folosit persoana a treia.

Citind poemul, am avut senzația de nisipos, de nuanțe de gri, de ceață crepusculară care îți impregnează haina imaginației și rămâne acolo pentru multă vreme.