Scumpa mea,
ochii mei se lovesc de cer când
te caută
și răniți, alunecă înspre gând, fără țipătul învățat în oglindă.
În căderea lor lină, draga mea,
sărută împăcați, pe sub pleoape,
icoana
da iubito e de un alb scurs ca roșul care se lovește de cer încercând să zb
oare înainte de a se fi oprit închiderea ochilor tăi din neaflat răspunsuri la întreba
rea cea pe care doar nevăzutul
dar mi-e dor câteodată sa-ți scriu scumpo despre regina nopții despre cum am găsit
o unitate de măsură pentru infinit îți voi mărturisi cândva că ea este diana iar tu-mi vei
răspunde infiniturile
d-o draga mea tu și eu am trecut veacurile iar ceasurile ce pr
obau fuga de măsurat oameni n-au sfârșit decât în măsurat destine ca păsă
rile fericirii ce învață să nu zboare nimic din ce nu e orb
diminețile călare nu aduc zile ele nu călăresc timp aripi nu au de zburat pe sub cer dinc
olo de ele niciodată doar oasele unor secole sufocate între piepturi prea înguste sau în
rudire cu
deodată clopot nu se va auzi într-o cameră din londra la miezul nopții se vor înc
orda pereții prin porii lor ascuțiți vor curge iubiri scăpate de timp peste podu
ri două răsuflări sacadate vor
diminețile au adormit de când ne-am desparțit buzele soarele răsare pentru lumină și apune d
oar întunericului noaptea s-a stins de când din lipită pieptului meu ai devenit atât de depa
rte lumina
dinspre kilometri ore încep să aud chiar fără cuvinte poeții tac despre ac
olo acasă nici urmă de curaj înspre zicere clipi
ri se caută cuvintele au început deja să tacă și nu dinspre
despre cum învie poeții tu nu ai aflat iar eu nu o sa știu nici
odată draga mea cuvintele nu vor mai fi de săpat în morminte nici în piepturi da
ruri vor fi nedeshise de vreme și mai ales depărtări
dansul degetelor pe tastatură în căutarea cadenței ple
oapelor de acoperit kilometri e ca un cântec din gene pentru o
rbi e locul din dreapta loganului meu în care visele au trup de femeie
adam
curăț scorburile mărului
pentru a pune florile lui culese
la loc de reînflorire
gol am scorburi
fără flori
am rădăcini și întocmai ca mărul
izvorăsc din moxa
dar m-am născut din
marea începu să se scurgă din el cu liniște neîncepândă\'ncepu să nască în somn
mări insonore albastre insonor de lichide
unde nu era interior se umplu de liniște
unde nu era înăuntru se
sub pielea lui ca o clepsidră
s-au adunat cheaguri de valuri uitate de pas
din paginile lor curgând poveste
stors în pântecul mării
pielea lui începe să evadeze
marea se scurge în el
n-am învățat mersul ca timpul
îl exersez pe bordura de pe primăverii autobuzele nemțești m
ă dezechilibrează mă trezesc uneori în munch
en știn că un e poezie, dar uegrnl pe alb e mai pnțiu
(1.)
vestiar după ora de sport.
răzvan: dane, da tu nu te mai barbierești?
nu mă.
pentru că mă călugaresc.
îmi înființez mănăstirea mea satanistă.
păi cred că slujbele le facem duminică
mereu în ochii tăi versuri despre
cum am învățat eu să nu scriu poezie
nici un fel de menstruație în mine
poezia este nesfârșit femeie
alege-mi: am intrat în zece luni
ale poetului cu
dacă oamenii nu ar avea decât un singur cap
un singur ochi
o singură ureche
un singur nas cu o singură nară
un singur gât
un singur trunchi
o singură mână
un singur picior
un singur plămân
o
e dureros cum poezia îți intră câteodată în balcon
eu n-am termopane e un balcon vechi stil 80
mi-am spus într-a douășpea îmi voi rupe pantalonii și tricoul
vreau să se creadă că eu m-am bătut cu
mă numesc marin sorescu
am
16 ani și deocamdată
nu am reușit să ies din pielea acestui ticălos
singura cheie o păstrezi doar tu în spatele ochilor mei în șoldurile tale
stau la masă cu matematica lui
mă rugam la dumnezeu să verse poezie peste mine
și am simțit cum o suliță îmi intră în coastă
a început să-mi curgă ceva nu era poezie
și nici nu curgea în versuri
dar era în timp ce mă rugam la
poemul acesta trebuie să existe pentru că mă pretind poet
și pentru că profa de bio mă tot freacă la cap
ia-ți proasto textul numai paște fericit să ai în fiecare an și de crăciun
pentru că te am
Pentru că în manualele de limba si literatura română se observă cel mai bine cum trece timpul peste poezie și pentru că, trebuie să recunoaștem, poporul român e unul dintre cele mai inventive