Alexandru Dan-Alexandru

Scumpa mea, ochii mei se lovesc de cer când te caută și răniți, alunecă înspre gând, fără țipătul învățat în oglindă. În căderea lor lină, draga mea, sărută împăcați, pe sub pleoape, icoana

da iubito e de un alb scurs ca roșul care se lovește de cer încercând să zb oare înainte de a se fi oprit închiderea ochilor tăi din neaflat răspunsuri la întreba rea cea pe care doar nevăzutul

dar mi-e dor câteodată sa-ți scriu scumpo despre regina nopții despre cum am găsit o unitate de măsură pentru infinit îți voi mărturisi cândva că ea este diana iar tu-mi vei răspunde infiniturile

d-o draga mea tu și eu am trecut veacurile iar ceasurile ce pr obau fuga de măsurat oameni n-au sfârșit decât în măsurat destine ca păsă rile fericirii ce învață să nu zboare nimic din ce nu e orb

diminețile călare nu aduc zile ele nu călăresc timp aripi nu au de zburat pe sub cer dinc olo de ele niciodată doar oasele unor secole sufocate între piepturi prea înguste sau în rudire cu

deodată clopot nu se va auzi într-o cameră din londra la miezul nopții se vor înc orda pereții prin porii lor ascuțiți vor curge iubiri scăpate de timp peste podu ri două răsuflări sacadate vor

diminețile au adormit de când ne-am desparțit buzele soarele răsare pentru lumină și apune d oar întunericului noaptea s-a stins de când din lipită pieptului meu ai devenit atât de depa rte lumina

dinspre kilometri ore încep să aud chiar fără cuvinte poeții tac despre ac olo acasă nici urmă de curaj înspre zicere clipi ri se caută cuvintele au început deja să tacă și nu dinspre

despre cum învie poeții tu nu ai aflat iar eu nu o sa știu nici odată draga mea cuvintele nu vor mai fi de săpat în morminte nici în piepturi da ruri vor fi nedeshise de vreme și mai ales depărtări

dansul degetelor pe tastatură în căutarea cadenței ple oapelor de acoperit kilometri e ca un cântec din gene pentru o rbi e locul din dreapta loganului meu în care visele au trup de femeie

marea începu să se scurgă din el cu liniște neîncepândă\'ncepu să nască în somn mări insonore albastre insonor de lichide unde nu era interior se umplu de liniște unde nu era înăuntru se

sub pielea lui ca o clepsidră s-au adunat cheaguri de valuri uitate de pas din paginile lor curgând poveste stors în pântecul mării pielea lui începe să evadeze marea se scurge în el

n-am învățat mersul ca timpul îl exersez pe bordura de pe primăverii autobuzele nemțești m ă dezechilibrează mă trezesc uneori în munch en știn că un e poezie, dar uegrnl pe alb e mai pnțiu

(1.) vestiar după ora de sport. răzvan: dane, da tu nu te mai barbierești? nu mă. pentru că mă călugaresc. îmi înființez mănăstirea mea satanistă. păi cred că slujbele le facem duminică

mereu în ochii tăi versuri despre cum am învățat eu să nu scriu poezie nici un fel de menstruație în mine poezia este nesfârșit femeie alege-mi: am intrat în zece luni ale poetului cu

dacă oamenii nu ar avea decât un singur cap un singur ochi o singură ureche un singur nas cu o singură nară un singur gât un singur trunchi o singură mână un singur picior un singur plămân o

e dureros cum poezia îți intră câteodată în balcon eu n-am termopane e un balcon vechi stil 80 mi-am spus într-a douășpea îmi voi rupe pantalonii și tricoul vreau să se creadă că eu m-am bătut cu

mă numesc marin sorescu am 16 ani și deocamdată nu am reușit să ies din pielea acestui ticălos singura cheie o păstrezi doar tu în spatele ochilor mei în șoldurile tale stau la masă cu matematica lui

poemul acesta trebuie să existe pentru că mă pretind poet și pentru că profa de bio mă tot freacă la cap ia-ți proasto textul numai paște fericit să ai în fiecare an și de crăciun pentru că te am

pasăre și cer valuri de nori cu aripi jos în fântână

Pentru că în manualele de limba si literatura română se observă cel mai bine cum trece timpul peste poezie și pentru că, trebuie să recunoaștem, poporul român e unul dintre cele mai inventive