Alexandru Dan-Alexandru

diminețile călare nu aduc zile ele nu călăresc timp aripi nu au de zburat pe sub cer dinc olo de ele niciodată doar oasele unor secole sufocate între piepturi prea înguste sau în rudire cu

dinspre kilometri ore încep să aud chiar fără cuvinte poeții tac despre ac olo acasă nici urmă de curaj înspre zicere clipi ri se caută cuvintele au început deja să tacă și nu dinspre

poemul acesta trebuie să existe pentru că mă pretind poet și pentru că profa de bio mă tot freacă la cap ia-ți proasto textul numai paște fericit să ai în fiecare an și de crăciun pentru că te am

între două flori lumina tace bătăile inimii tale ca o zi noapte noapte zi fără colț într-un pahar cu umbre proaspăt dezlipite de margini doar artere și hematii două mi-am refuzat căzutul

am plouat cu ochi închiși cu mâna sub mormânt nedimineți abrupte de rouă abrupte de ore am plouat cu ochii închiși jumătăți de ființe printre ramuri de noapte și somn și doare am închis

ce-ai face dacă într-o noapte te-ar biciui pe spate o ploaie acidă de dimineți poluate cu roșu cerându-ți nesfârșitul? Eu te-aș iubi

parcă mă dor amigdalele când ascult nightwish după ce am murit a doua oară. prima dată mi-a fost ușor vedeam lumina de la capătul trupului mamei mele mă ghidam cu un toiag după ea de fapt s-au

omul care a uitat umbră plutește înțelesuri printre râuri coagulate în zâmbete false neîntrebat dacă lumina este comestibilă în forma ei naturală neplasticată el nu ridică degetul spre

sa nu pierzi clipa pentru nemurire, sa n-arunci luna în groapa rasaritului, sa nu stâlcesti coroana de nimic a infinitului, sa nu plângi crucea mormântului plin de iubire. cauta picatura de apa

florile nopții și-au răsărit deznădejdea pe sufletul meu ca o oglindă de beton spartă cu niște raze mărunte din lumina tăcerii din marginea fierbândă a nopții uitată descuiată pe masa lui Dumnezeu

cupidon ar fi fost monedă națională dacă ar fi existat iar oamenii l-ar fi pus în buzunar și dat pe prostituate -cât cei pe ea jupâne? -doi cupidoni juma rephrase it – nu-mi place cum sună urletul

Și dacă aș avea o mână atât de mare cât să strâng dimineața de coadă și să-i pun o batistă de-a ta la ochi, ai săruta cu buze de trandafir clipa în care mi-ai zărit cămașa deasupra

aud zborul prelingându-se pe marginea dimineții uitată întredeschisă de la ultimul război hiemal spre inima mea, pata aceea de cer înnegrit de poluarea zilelor neînseninate de puritatea

Pentru că în manualele de limba si literatura română se observă cel mai bine cum trece timpul peste poezie și pentru că, trebuie să recunoaștem, poporul român e unul dintre cele mai inventive

ca o eva neMÃRită încă de foștii ochi căprui cu pată verde visul se năștea din propria mea cenușă nu mă durea și nici eu nu-l duream pentru că îmi place să ghicesc în cerul gurii ca un aprilie