vioara tăcerilor mele

Să las, să nu las semn. O să fac și eu ca alții și o să-mi înrămez poezia ta. Nu sunt cuvinte. Mulțumesc și eu pentru bijuteria aceasta în miniatură.

Cu bine,
Lucian

Virgil, de inteles acum mai melodic anumite taceri, anumite plecari, intr-un adanc confundabil cu marea. Cuvant cu cuvant, e o metafora poemul acesta al tau. Sub apa, muzica nu se mai aude, ci se simte. Simturile se amesteca, trebuie sa ne obisnuim cu alte reguli. Dar cu tine nimic nu este obisnuit azi, ce ieri parea sa intre in fagas...
Frumos, drag, Bianca

Plătesc, maestre, arcușul, vibrândul tribut...
Un mesaj dens spus în atât de puține cuvinte.
\"obișnuința cu gustul sărat al dubiilor\" - o exprimare cât se poate de originală:)
Nimic de adăugat sau de înlăturat.
Impresionant!
Livia

Rosinante, nu știu dacă merită înrămată dar mă bucură aprecierea unui om sensibil și inteligent.

Bianca, ți-am mai spus, depinde de ochi și de ureche. Și mai ales de inimă.

Livia, să înțeleg că mi-ai iertat duritatea criticii de altă dată. Nu știu dacă sînt maestru. Ucenic însă mă vreau. A spune \"Nimic de adăugat sau de înlăturat\" sînt cuvinte care mă impresionează. Pînă și pe mine. Mulțumesc..