Virgil Titarenco

la marginea lumii copiii visurilor noastre coboară într-un dans de cerneală și fum spre marea uitării cuvintele mor în palmă fulgi din omătul nopților adunate lacustru în scobiturile

aburi de cafea dimineață și ploaie umedă iarnă

Întotdeauna am crezut că Dumnezeu și viața au un deosebit simț al umorului. Niciodată nu mi-am imaginat că acea scrisoare deschisă va deveni ceea ce a devenit. Și nici nu mi-am imaginat această

e una din acele zile mă strînge între oasele ei sticloase boante mă amăgește în regretabile armonii eu de ce să ajung aici nu îmi povestiți despre soluții echipajul nu mai e cu mine a ajuns

în văzduh desfacere naștere întru moarte facere din slovă tresare cărare despicată-n sudoare în adînc ruină lumină ascunsă în tină

Nu voi uita niciodată Crăciunul de acum cincisprezece ani. Era noaptea foarte tîrziu. Stăteam întins pe o canapea cu fața în sus, cu fiul meu de trei ani și jumătate dormind pe pieptul meu. Îi

am în dinți un gust de sare și zahăr spart în cioburi sticloase gheață și ametist poate pelin de absinth înghit aproape silit de tine de mine sau poate din frica de a fi nevoit să scuip

în adîncul fiecărui cuvînt se află un neadevăr al iubirii gestante în fiecare celulă citoplasma devine lichid amniotic ascunzînd un trecut necrozat în viitoruri paralele în fiecare ocean

apusul îmi va aduce bărcile undeva mai aproape de mal vacile mele de smoală obositoare iluzii spre măcelărie și dor de pămînt le voi mulge din ugere întunericul pentru ultima oară picături

seara vîntul își flutură pielea albastră și rece chemînd nume uscate pe buze de foc răscrucea răsare din fîntîni pustiite în taină fiecare bob de nisip un tropot urgisit călăuzele mor

flămînd după verbe dragoste trădare curbura calotei fierbinte parăsim alergînd alegînd genunchiul din gînd roșu răsărit de soare păcat umezeală parfum de cafea noi dorim voi doriți ei și ele

sub gîndurile mele pășesc încet pietrele încovoindu-se ape le îmbracă în somn le mîngîie trupurile statui cu tălpi șlefuite în șerpuiri pentatonice dincolo de fosforescența întunericului

îmi trag pantalonii îmi pun tricoul cămașa ca un prostovol în care îmi strîng hormonii și visele asfixiate atunci cînd nu le întind pe sfoara de rufe a spovedaniilor de noapte mirosind a apret mi se

ok m-am hotărît să scriu despre dragoste pune-ți centura de siguranță și ochelarii de protecție uv cu zbaturi dragostea e ca sarea kosher pe rană sau pe untul de arahide cu maioneză și

uneori îmi este dor de acel parc provincial preludiu al tuturor gărilor lumii antecameră vegetală a despărțirii și a lipsei noastre de imaginație mi-e dor de acea tristețe tonică a plecărilor