Virgil Titarenco

între noi la început a căzut cuțitul cu partea ruginită spre mine cu mînerul spre tine mai era și ochiul spart și scurs al furtunii ochiul cu care mă priveai ca pe un cîine atunci cînd

încet se desfăcuse fiecare petală a zgomotului liniștea se întindea languroasă în costumul ei lucios din piele de șarpe de mare lumina își aduna puii sub aripi înfrigurată în ochii rotunzi ai

noapte de sîmbătă e atîta răscruce în cruce acum duminica am pus-o să doarmă la picioare lîngă ulcica de untdelemn o vreme două vremi și poate încă o bucată de vreme să îmi fie la îndemînă

încă o zi de muncă în minele oaselor noastre acolo unde scurmăm după diamantul pe care nu l-am văzut vreodată măcinînd în dinți sterilul atîtor amintiri împietrite despre care nimeni niciodată nu

dacă aș scrie despre dragoste ar fi ca și cum aș răsturna cutia de ness peste șiragul de furnici care caută zahărul în această zi incalificabil de ploioasă ar apărea un fenomen global de

scriam cu aceeași desprindere de realitate cu care uneori mîncam cashew nuts privind un film de noapte vintage poate cu aceeași imposibilitate de a mă opri sau aceeași incoerență

eram niște oameni obișnuiți mîncam pîine proaspătă ruptă cu mîna și ceapă în rata de malu\' mirosind a motorină și praf seara undeva către dealu\' pricina cînd nea pamfil o băga într-a treia de nu îl

am să o numesc piatră probabil nu deranjează pe nimeni nici măcar pe mine deși eu îi știu numele cu care s-a născut este amnezică așa cum îi șade bine unei pietre fără trecut și fără aspirații

Compromisul este o punte atît de fragilă prin noi înșine încît dacă pășim pe ea o frîngem iar dacă nu o traversăm nu ajungem niciodată dincolo de noi. Oamenii au o tendință ciudată spre extremism

sînt eu și bătrîna mea carabină cu urme săpate în lemn lustruit cromozomul Y zvîcnește în tîmplă arunc înspre voi un zîmbet grăbit voi spune adio (ce patetică vorbă) remușcărilor tandre cu iz

tu ai nevoie de un steag de o lume nedreaptă de un trib alungat în pustie ai nevoie de un bolnav incurabil de un pisc pe care să-ți zdrelești genunchii și privirile de o pasăre născută fără aripi de

Poezia este acea metamorfoză a imprevizibilului din noi într-o surprinzătoare geografie a disperării.

am ajuns la mijlocul podului aici se spune că ar trebui să mă simt bine în siguranță un fel de bărbat oare de ce îmi vine să vomit mai degrabă mă simt un cal asediat la A4 megafoanele îmi strigă

improvizăm un sărut imposibil printre zăbrele imaginare apoi rîzînd mușcăm revoluționar drapelul de hîrtie în republici de puzzle jucăm cu ele monopoly iubito am știut că ai vocație

cerul mușcă leneș golul ferestrei aceleași nopți nesfîrșite aceleași umbre imunde luna doar se ascunde pudic văduvă inconștientă într-o eclipsă demodat de rotundă nimeni nu mai are nevoie de ea nici

umbrele degetelor mele răsfiră vîntul promisiuni deșarte amăgesc nisipul rece al mării nu vei fi iubită niciodată niciodată îi șoptesc dar nu vei mai suferi frigul îngînă un te deum nesfîrșit în

mă întrebi detalii incomod oferite despre mine dinspre mine douăsprezece ru bineînțeles că sînt ruginite și în mine cuiele se văd prin căptușeala sufletului des făcut nu născut am crezut că e de la

noaptea asta are tatuată o autostradă pe spate îi coboară pe șolduri peste umbre ascunse desigur vinovate ține-mă de vorbă de mînă lunecăm împreună ca două pisici cățărate pe lună în golul stomacului