Virgil Titarenco

într-un alt anotimp astăzi nu-l mai găsești decît pe sub pietre arborii se logodeau de tineri cu fulgerul în ritualuri barbare crestîndu-și rădăcinile sfinte erau vremuri neînvățate cu timpul curgea

mă fascinau atunci tendoanele tale de sticlă așa le vedeam eu poate erau doar niște banale tocuri la modă o prelungire a colților de samur în spirale spre umerii tăi într-o aliniere perfectă

la această oră tîrzie nu mai sînt mistere în umbra de care se sprijină ușa pereții niște bătrîni adunați în jurul meu protector poveștile spuse pe nerăsuflate nopțile alungate de

dinspre porțile unde ne ținem zăgăzuite lacrimile vine miros de salpetru și mucenici în bulbi de iris tropote și sînge cu ph acid nimeni nu mai poate rezista infecției cu nesomn nici măcar eu

de ce ți-aș da imperiul de carton și împăratul cumpărat din bratislava ce-ai face cu ei ar ajunge exilați în magazie sau prin cutiile tale de pantofi mai bine îți dau setul nemțesc de

poezia nu mai e cunoscută de nimeni nici nu mai este posibil a murit acum o sută de ani doar sosia ei mai trăiește dar în ea de multă vreme s-a ascuns o boală ciudată un anotimp fără

era o zi ca oricare alta așa începe orice sfîrșit îmi ziceam furișîndu-se nebăgat în seamă un șarpe mîncînd țărîna sterpiciunii în iarbă arsă de soare sufletul îți devine o pată

cal orb seducătorul neunul nebunul noapte iarbă coamă neagră drumul trece oase două pod în vale răsturnată nevoie al treilea cade nu lanț nu cruce brațe patru din mijloc aduce cinci nu priveam nu se

cu siguranță ne-am plictisit de locul acesta aceiași oameni aceleași amintiri aceleași zdrențe scoase la soare zilnic bătrîni sclerotici ieșind albi din recifurile unor saloane

draga mea cum era de așteptat am pierdut din nou trenul expresul acela care trece o singură dată prin viață cîndva îmi spuneai că există doar în versiune decapotabilă da l-am pierdut mă

un copil dimineața udă flori banale în banala grădină a casei mele banale ridică privirea odată cu galbenul soarelui banal o zi banală îi mîngîie creștetul cu mîna ei aspră banală să fii

nu despre infinita melancolie din privirea ta de astăzi vreau să îți scriu nici despre egoismul nedisimulat pe care-l port atîrnat de suflet ca pe o ancoră mereu ruginită nici măcar

gata ne facem bagajele plecăm de pe planeta asta cheală senilă cu peruca ei oxigenată aici nici o dilemă nu mai e de spulberat nici măcar o catastrofă japoneză de hîrtie nici măcar un poem

picături de nisip se ridică pe tîmple nemișcare săpată cu nituri de fier osul rupt din adînc imprecis și rebel mă privești rătăcit în cercul de piatră lanțul zornăie alb doar vulcanul de

în golfurile oceanului walmart crabi de plastic eclozează electronic sirena gonflabilă face operație estetică pe creier ne rîde tîmp de sub anestezie tot mai rare insulele de inteligență

mă întrebi despre dragoste se făcea o hartă cu mii de ferestre mii de cioburi de sticlă mii de așchii de os pretutindeni urne în formă de inimă ființe de cenușă amînau ultimul blestem în doze mici

cuvintele zaruri de sunet pe catifeaua roasă a poeziei destine alternative descind trec din mînă în mînă pe nesimțite arcuindu-și vertebrele fonemelor gramatici reci septentrionale risipesc orele în