nedefinire poetică

poezia nu mai e cunoscută de nimeni nici nu mai este posibil a murit acum o sută de ani doar sosia ei mai trăiește dar în ea de multă vreme s-a ascuns o boală ciudată un anotimp fără sfîrșit de atunci nu mai poate muri deși este mută și surdă și oarbă o întîlneam uneori dimineața în parc pășea încet pipăind parcă aleile acoperite de frunze cu niște ghete mari de culoarea pămîntului întotdeauna singură îmbrăcată la fel întotdeauna la aceeași oră în același loc din cînd în cînd își ridică bărbia nemișcată adulmecînd parcă ceața rece mirosul putred al toamnei din adîncul gîndurilor ei îmi amintea o figură gotică nu știu dacă se simțea hăituită sau dacă ea era vînătorul își întindea mîna dreaptă într-o parte atingea scoarța aspră a unui arbore o frămîntă între degete nervos precum blana unui animal împietrit în lemnul acela apoi pleaca mai departe m-am hotărît să o urmăresc într-o zi cînd dimineața era pe sfîrșite mergeam cu aceiași pași mici prefăcîndu-mă că nu o văd am ieșit din parc pe urmele ei pe trotuarele orașului peste podurile bătrînului rîu printre mesele de tablă ale negustorilor de cărți mergea încontinuu în același ritm obosit diferit de ritmul străzii nu se opri decît o singură dată în fața atelierului ascuțitorului de cuțite rămase o clipă încremenită ca o statuie o clipă atît de lungă încît am crezut că a murit o priveam era încremenită cu aceeași bărbie ridicată mi se făcuse foame simțeam ura nedisimulată a stomacului în coșul pieptului partea dreaptă a capului îmi zvîcnea dureros cînd mi-am revenit din slăbiciune ea era deja înăuntru am urmărit-o prin vitrină mîngîind lamele strălucitoare ale cuțitelor s-a oprit într-un tîrziu așezîndu-se pe un scaun înalt și negru și-a întins mîinile pe masă cu degetele răsfirate atingîndu-și obrazul de tăblia mesei a întors capul spre mine ca și cum m-ar fi putut vedea prin ochii aceia în clipa cînd i-am întîlnit privirea ascuțitorul de cuțite se apropie cu o lovitură precisă de cuțit îi tăie degetele de la mîna stîngă apoi cele de la mîna dreaptă sîngele țîșni ca o lumină de un roșu electric doi trandafiri umezi eliberați de omizile degetelor mi-am simțit inima strivindu-se de oasele maxilarului o uscăciune deșertică îmi pîrjoli gura ea continua să stea cu chipul împietrit ca și cum m-ar fi privit ca și cum eram doar noi doi uniți în acel ritual pentru care nu mă pregătise nimeni am simțit marginea amețitoare a leșinului și mi-am lipit fruntea de sticla vitrinei de fapt m-am sprijinit cu totul de parcă universul întreg se curbase într-o implozie mută cînd am privit-o din nou mîinile îi erau înfășurate în feșe proaspete albe ca zăpada își ținea brațele încrucișate pe piept apoi ieși din atelierul ascuțitorului de cuțite am urmat-o blazonul medieval al breslei strălucea în soarele amiezii mergeam fără să mă mai pot opri mergeam ore în șir printre clădirile vechi ale orașului prin piețele inundate de oameni pe sub arcadele catedralelor prin noroiul mahalalelor sordide printre crucile cimitirelor prin ruinile vechilor fabrici la fel de încet sub același soare care nu mai putea să apună pînă cînd într-un tîrziu ne-am oprit în parcul din care plecasem în locul din care plecasem era dimineață la fel ca atunci cînd plecasem m-am oprit am privit-o atent a ridicat ciotul acela alb spre trunchiul arborelui atunci am simțit mîngîierea aspră a scoarței pe capătul degetelor pe obraz peste pleoape pe umeri pe piept parcă epiderma întregului meu trup îmbrățișase arborele apoi se opri adulmecă aerul și cu aceiași pași mici începu să se îndepărteze deveni o simplă umbră în ceața parcului m-am întins pe covorul ruginiu murdar de la picioarele mele copleșit de o inexplicabilă povară cu fruntea pe rădăcini noduroase am adormit mirosea a fum a toamnă mortuară aș fi vrut să plec