Virgil Titarenco

erau toți acolo de parcă n-ar fi știut că doar prezența lor ochii lor deschiși bulbucați mă ucid mă eviscerează îmi despică amintirile una cîte una aburinde încă vii tremurînde mă priveau seduși

se topește pe margini încet și simetric lumea privită prin cubul de gheață dintr-odată devine distantă și rece mă privește la rîndu-i plictisită de viață mă întreb oare cine o mai poate-nțelege cînd

deci LaToya negresa albastră nu știe că e însărcinată acum gîndește poate un virus de pe internet CNN anunță vreme decolorată deodată nu mai sînt rechini în ocean ultimul mutant l-a

dacă mîinile mele ar fi ramuri de salcie aș prinde rădăcini în trupul tău deltaic între două revărsări mi-ar înverzi încheieturile aplecat peste apele ochilor tăi iar în amurg răscolit de

septembrie din nou între ape funiile ploii atîrnă potopul abis în abis de furtună miroase cremene linsă de fulger pietrele sorb cerul din băltoace-mpreună e noapte fugărită-n sfîșieri de

uite am cinci minute libere vinișoare mov sub epidermă de sunday sunday să le tăiem împreună pe rînd la marginea sticloasă a după-amiezei între chiuvetă și buchetul de floarea-soarelui clipele

repetau mă întrebau de unde îmi vine dezgustul le fluturau sufletele jerpelite atîrnate pe spate aveam gura plină de limfă și sînge și oase din cînd în cînd îmi dădeau apă cu sare și fiere să

din nisip am adunat frumosul spart aur scrijelit pe rame de gips noi între vis și posibil mister statuete de bronz ecou efemer tu sărutul rece uscat pe colțul de scoică al

îmbrățișarea pietrelor atingere telurică senzuală petale pleoape patimi te strecori spre marginea crenelată a luminii înșelînd moartea a douăsprezecea oară ești singur un fel de încleștare timp și

nu mai sînt știri miezul nopții alunecă în reluare în surdină viață și moarte reciclată nevrotic stereotipic acvariul mare a înghițit acvariul mic și ce dacă se spune că iluzie e timpul