amînare perpetuă spre același răsărit fără soare

păsările îmbrățișau încet oceanul preschimbat în nor
ultima bătaie de aripi avea un fel de speranță înfiorat ancestrală
mureau iubind mureau dinăuntru spre în afară
ca niște flori entropice o clipă strălucitoare
descoperind magia sîmburelui pentru prima oară

D-le titarencu mi-a parut nespus de rau ca nu a reusit sa poostez un comentariu la poezia dv. Daca as fi, insa am zambit in aceasta dimineata citind acest poem.E o explozie de exuberanta in aceste doua poezii, este forta, curgere, unitate,metafora, intensitate. Ca un ghem de sentimente care incepe sa se desire.Sunt cele mai frumoase \"cantece de dragoste\" pe care le-am citit in ultimul timp pe acest site.Personal cred ca ies din tiparul \"poezii deosebite\".Va felicit. In-cantati-ne in continuare.

erata: d-le Titarenco. Imi cer scuze pt. greseala.

e OK, nici o problemă Iarina.

Am senzația că unele dintre poemele tale par a fi extrase din piatră, ca și cum ai zgîria cu unghiile pînă la inima poemului, iar aici, din miezul pietrei țîșnește...explozia, o explozie rece, dură, tăioasă, ca oțelul. Sentimente analizate lucid, din poziția celui care a trecut pe acolo și își amintește, mai mult sau mai puțin sceptic. Imaginile au forță și îmi amintesc de florile de mină aduse la lumină pe care le luminează preț de o clipă soarele, apoi devin exponate de muzeu. Finalul deosebit de răcoros, m-a făcut să dîrdîi - oțel crud, amputam și cercul acela în care pășeam, devenea tot mai mare.
Așa am perceput eu poemul tău.

poem de traiectorii pe iris de ocean
să inventăm din solzi de orizont contextual
ne îndrăgosteam în clipa rugăciunii
în noi războiul ancestral...

au furat orizontul
prea aproape de seară
amânare perpetuă
un fel de speranță înfiorat ancestrală
descoperind magia sâmburelui
am învățat să inventăm orizonturi contextuale
uneori dureros
în războiul mereu neterminat cu noi înșine
câteodată
dureau după cer
iar atunci ne era tot mai frig
prea aproape de seară

A.

Un alt poem în care regăsesc stilul tău de la începuturile postării pe poezie.ro.

Am reținut versul \"cînd ne îndrăgosteam cu adevărat cîteodată ne mai creșteau două mîini\". Ești sigur că acel \"mai\" nu este în plus în imagine?

Aceeași senzație de rece, de primordial, am avut-o și eu. Ca atunci când te rogi cu genunchii lipiți de o dală de piatră de pe digul care înaintează în oceanul sufletului. Și nu e simplist ce am spus.

Virgil, revin pentru a doua oara la acest poem, dar din nou prea scurt pentru a-ti spune cat m-a impresionat. Promit ...sa revin. ;-) dar cred ca te-ai obisnuit deja ;-)

M-ai trimis cu gandul la \"Micul print\", cu apusurile sale (\"Si in ziua celor 365... de apusuri erai atat de trist?\"), ai dezvrajit lumea castelelor si a uriasilor din spatele morilor de vant ale lui Don Quijote...
Toata poezia imi apare ca asezata inainte si dupa samburele dadator de viata, iar in arma rugaciunii cu care spulberi iluziile m-am regasit mult prea aproape: \"în clipa rugăciunii de seară atunci purtam mănuși din solzi de oțel
strîngeam pumnii în războiul mereu neterminat cu noi înșine\"
Ce sa mai spun despre dragostea care este deasupra tuturor, singura noastra sansa de zbor?

Mi-am dat seama ca nu am avut cum sublinia acele 365 de apusuri, ca sa stii ca nu era o greseala...
Uite:http://www.cloudsmagazine.com/6/Micul_print2.htm#6

am mai dat de un text bun azi, in afara de strofa a doua totul imi place, mai ales finalul si \"cînd ne îndrăgosteam cu adevărat cîteodată ne mai creșteau două mîini\".
strofa a doua nu-mi place pentru ca intr-un fel se opune stilului si constructiilor si aerului din celelalte strofe, parca nu prea se potriveste.finalul e in forta, bun.