Virgil Titarenco

haideți să fim serioși pămîntul nu este rotund e doar plictisit de muchiile și unghiurile noastre obtuze atunci se încolăcește ca un motan uriaș ca un foetus într-o fază embrionară lăsîndu-se în voia

îmi beau yerba maté încet ghemuit în același univers embrionar lipsit de contraste rafinate esențe adormite în mine îmbie dialogul uitat al tăcerii neschimbat e trupul de semne anaïs doar timpul își

plutea plutea și zîmbea categoric zîmbea îi căzuseră picioarele de un timp le avea aproape degeaba dar erau pe pămînt undeva prea jos parașute wireless fluturau tricolore în balcoane în

n-am idei sînt rupte hîrtiile agramarea orașelor plante scriu cu ochii pendula dirijorul opac mor indivizibil în jurul meu stirpe de regi ionatani un compromis mai puțin un atom de

fiecare drum aduce neliniștea firului de nisip oprit oriunde vetust o vreme nestatornic freamăt catalitic nemișcat în adîncurile sale echilibru cristalin astăzi mai mult decît

există oare frumusețe în ploile ochilor tăi născute simetric violet limpede am vrut să mă întorc în visurile noastre spre dimineață dar lacătul lor era deja topit în palmele tale picurau pe

începuturile stăteau ca doi cîini nemișcați la marginea acelui univers istoria nu avea coapse nici sîni nu ispitea încă îndoielile mele era doar un sugar plîngea ciudat i-am luat mîinile

evident ne sîntem antipatici unul celuilalt subtil elegant persistent chiar antagonizăm perfect la infinit esențializat homeopatic eu nu privesc norii ploilor tale tu nu asculți lătratul

clownul Gagarin are un ochi de sticlă a îmbrăcat ziua pe dos îl latră cîinii la garduri are neșansa să calce o coropișniță din clipa aceea orice parte a zilei putea fi dosul sau

citesc puțin sar peste rînduri ca și cum ar fi niște garduri de cartier mă obosesc literele înșiruirea cuvintelor textul se așează pe retină în logica lui liniară ipocrită evită esența

fuga aceasta a noastră în tristețe lăsăm gravuri pe rînjetul lor vrei să fiu același dar tu nu ești decît o rugină a somnului așteptăm în săli desfăcute în mii de nuanțe de alb o chemare un semn

scriu povestea lui risipită negru albastru pe oase bătrînii au tibii subțiri înflorite la capete în petale uscate boboci de crin mirosind a rugăciuni vinovate scriu povestea nebunului

uneori îmi vopsesc umerii în culorile neputinței ca un drapel așezat pe crucea ruginită a unui mormînt de tată alteori sap cu dinții tranșee pentru următorul război și gropile

azi am succes la făcut copii am făcut unul de optusprezece ani gata deștept are idei de profet gîndește mai repede ca mine cu trei idei și o concluzie desprinsă din fractalii așezați