Ottilia Ardeleanu

țaică auziși mătăluță de-a lu florea cică o trăsni asară colo la margine unde se-mpreună drumurile căzu furcă din cer tomite în inima ei despică salcâmul ăl bătrân de căzu peste ea și peste

cu fiecare faptă o durere în plus un munte mai înalt lumea grea ca o sarcină roți de ciulini împrejur viață în haine de suflete reci ne acoperă cu prea multă îngăduință (28 martie

unde mă duc mă eu acu singură undeee ce mă fac eu mă cu viața asta pe mine ca o cojoacă ruptă mă părăsiși mărineee mă lăsași gândului pământului nimănui de m-or plânge pe mine apele pe secetă

ne umplem ca niște saci pentru un dig de rezistență unul pe umerii celuilalt întrebăm viața încotro ai acte în regulă cu valul nu te pui trece peste tine neomenos și tot tu ești vinovat

trăiesc pe o iluzie ca pe un pământ al meu deasupra se adună stele la taifas tot aștept să mi te întâmpli unii au aflat dinainte și sunt pregătiți cu ochelari și tot felul de

are începutul înnodat la tâmplă să nu-l scap ori să nu se deșire aiurea când sfârșesc drumul prin zi în cerdac iau cu mine undrele și împletesc niște ilice (pe cele mai vechi le-am dat deja

mă trezii zâmbind cu gândul la el l-am recitit de curând că-mi place al naibii când mi-e rău mi-e de-ajuns să-mi amintesc vreo expresie că gata îmi trece pot să îmi văd de-ale mele viața nu

printre pietre încrustate monumental își trage sufletul citind pe sub degetele dăltuitorului cine ar vedea-o în contemplație ar crede că se pregătește pentru vreo lucrare

ninge e semn că vecina de peste alee va scoate rufe la uscat jumătate din ea este mereu pe dinafară o fixez cu privirea nu e de ajuns e bine să mă gândesc la ceva frumos cum ar fi noi

i-a zis javră și i-a tras o gheată elegantă peste bot până ce sânge a curs aceeași culoare ochii au devenit de javră viață reîncarnată într-o cățea (8 martie 2012)

se joacă în plete blonde cu foarfecele oglinzile văd totul respirația bate drumul dintre lobi în fundal o muzică veselă unduind aburul de cafea romanțios adună femei din cele mai

de când pe frunte îmi stă piatră între lumi se zbuciumă una pe când cealaltă lâncezește din burtă îmi cresc flori pe dedesubt rădăcini nasc forfotitoare întunericul și lumina se

existau o gramatică a zilei de muncă dimineți în chinurile facerii anunțate de cocoși dârlogi unelte o traistă pentru toți cărți ale chipurilor citite în liniștea dintre lumea trasă pe

când l-am văzut pe primul mi-a fost teamă să-l privesc inocența lui părea cea a unui copil care se hrănise cu timp îndelungat mă apropiasem până la atingere încât am auzit o melodie pe care

ca două jumătăți într-o dragoste perfect imprimată unul tușul celălalt foaia trăim lipiți din unele cuvinte mă deschid cum se deschide o femeie când trupul îi e scris apăsat cu

mi-a adulmecat urmele mi-a probat hainele i-au plăcut și m-a lăsat așa cum sunt în văzul lumii a folosit aceeași pudră rimelul și trusa mea de manicură până și perciunii i-a făcut gheare peste

pot să aleg să rămân în hruba nemișcată și strâmtă cu spaima adeziv abuziv să evadez ar însemna moartea prin înghițire cu vântul în față cam șubredă și cam întunecată înconjurată

această poezie are o voce care tot timpul îmi sună în auz cât citesc și recitesc în locuri unde mă atrage sunetul joacă un rol important aici până și metaforele răsună și fiecare literă

prin albastrul de voroneț sfinții eliberează suflete pentru oameni toți seamănă între ei arta meditației de-ajuns să-i privești în tine o liniște se umflă până la înălțare într-o

în lumină de bumbac mă dezmeticesc dar nu știu mă visează dumnezeu lipită de pieptul lui liniștea ca o țesătură moale mă strânge acum și colțurile casei sunt steaua sub care m-am născut ca o

îngerul mi-a dat mie hainele dar nu știu să le port mă privește cum trec fiecare nasture în afara mea uneori uit haina descheiată mă dor toate cel mai rău este că și el se îmbolnăvește pe

dimineața oamenii își pun supărările în mașină pornesc la drum ca și când ar avea ceva de aruncat într-un loc la marginea lumii niște pisici albastre se zvârcolesc sălbatic își