Ottilia Ardeleanu

de câte ori vine toamna am grijă să trag storurile de frunze peste locuința mea se lasă o părăginire un tremurat de umbre oasele mele încearcă barometric venirea ploii neliniștea

pe azurul meu se întrevăd niște păsări care mută aerul din față în spate și schițează un nou model politic trec baloane cu speranțe născute înaintea mea se ridică deasupra norilor vilelor și

doar în măsura în care mă mai poți privi dincolo de gestul acela prin care orice nuanță orice obstacol vor fi îndepărtate și ne vom abandona din capul locului plăcerii de a rosti cuvinte

Madame Plută vrea să pară ceea ce nu este. De mult se strofoacă să iasă în evidență cu câte ceva. Să apară la suprafață. Oglindă. S-a iubit cu toată lumea tocmai pentru că n-o iubea nimeni. Din

noi trecem ca printr-o coridă ne naștem pentru-a muri creștem ne exersăm forțele iubim disecăm lucrurile oamenii mergem înflăcărați pe un drum plin de pericole ca și când în fața noastră o

a stat pe lângă mine ca un câine obedient cu limba scoasă aștepta mângâiere și câte un codru de cuvânt cald mi-a adulmecat orice mișcare obiceiuri aproape că știa ce gândesc niciodată

primăvară fonetică pentru câtă vreme nedomolită în demersuri și inițiative din capul locului ne pasc invazii de tonuri din cenușa lumii încă fierbinte nu-i a mirare că în alb

despre o situare geografică a vieții în noi pomeniserăm de la prima vedere organizaserăm câteva incursiuni prin cuvintele fragede pe care nesocotiți uneori le frângeam și ne mânjeam buzele cu

se face un anotimp blând urmăresc o muscă prinsă nu știu cum între haotic vrea să se sinucidă vrea să găsească acel dincolo pare cel mai crud cu fiecare pungă de aer înghițită își

toate neliniștile au înmugurit pe drumul pustiu mă dor casele oamenilor plecați departe aerul nevrotic fâlfâie sub un cer de păsări sufletul șterge ferestre închise de mult aș învăța

au ieșit în stradă întâi ghioceii pentru aducerea la cunoștință a nevoii de viață apoi niște nămeți revoltați pentru oamenii nemulțumiți de aerul cenușiu al zilei toți lătrătorii de

aci căzură pe rând maica țața și mumă-sa dracu știe ce le atrăgea până-n fundu fântânii da și noi ne clătinam când pironeam ochii narcisist (ne spuseră unii școliți) nu știu cum scăpară

ale buricu făcură ce făcură și-și luară picap stăteau în deal dincolo de fântână prima casă mărunței da ai focului cumpărară și o placă o puneau când pe o parte când pe cealaltă în

oricât am rotit cubul în mâinile mele albastre n-am reușit să ciobesc vreun colț să-i semene l-am izbit de toate poeziile tari așa am crezut că voi reuși azi s-a întâmplat a căzut de

țaică auziși mătăluță de-a lu florea cică o trăsni asară colo la margine unde se-mpreună drumurile căzu furcă din cer tomite în inima ei despică salcâmul ăl bătrân de căzu peste ea și peste

cu fiecare faptă o durere în plus un munte mai înalt lumea grea ca o sarcină roți de ciulini împrejur viață în haine de suflete reci ne acoperă cu prea multă îngăduință (28 martie

unde mă duc mă eu acu singură undeee ce mă fac eu mă cu viața asta pe mine ca o cojoacă ruptă mă părăsiși mărineee mă lăsași gândului pământului nimănui de m-or plânge pe mine apele pe secetă

ne umplem ca niște saci pentru un dig de rezistență unul pe umerii celuilalt întrebăm viața încotro ai acte în regulă cu valul nu te pui trece peste tine neomenos și tot tu ești vinovat

trăiesc pe o iluzie ca pe un pământ al meu deasupra se adună stele la taifas tot aștept să mi te întâmpli unii au aflat dinainte și sunt pregătiți cu ochelari și tot felul de

are începutul înnodat la tâmplă să nu-l scap ori să nu se deșire aiurea când sfârșesc drumul prin zi în cerdac iau cu mine undrele și împletesc niște ilice (pe cele mai vechi le-am dat deja

mă trezii zâmbind cu gândul la el l-am recitit de curând că-mi place al naibii când mi-e rău mi-e de-ajuns să-mi amintesc vreo expresie că gata îmi trece pot să îmi văd de-ale mele viața nu