Ottilia Ardeleanu

despre o situare geografică a vieții în noi pomeniserăm de la prima vedere organizaserăm câteva incursiuni prin cuvintele fragede pe care nesocotiți uneori le frângeam și ne mânjeam buzele cu

se face un anotimp blând urmăresc o muscă prinsă nu știu cum între haotic vrea să se sinucidă vrea să găsească acel dincolo pare cel mai crud cu fiecare pungă de aer înghițită își

toate neliniștile au înmugurit pe drumul pustiu mă dor casele oamenilor plecați departe aerul nevrotic fâlfâie sub un cer de păsări sufletul șterge ferestre închise de mult aș învăța

au ieșit în stradă întâi ghioceii pentru aducerea la cunoștință a nevoii de viață apoi niște nămeți revoltați pentru oamenii nemulțumiți de aerul cenușiu al zilei toți lătrătorii de

aci căzură pe rând maica țața și mumă-sa dracu știe ce le atrăgea până-n fundu fântânii da și noi ne clătinam când pironeam ochii narcisist (ne spuseră unii școliți) nu știu cum scăpară

ale buricu făcură ce făcură și-și luară picap stăteau în deal dincolo de fântână prima casă mărunței da ai focului cumpărară și o placă o puneau când pe o parte când pe cealaltă în

oricât am rotit cubul în mâinile mele albastre n-am reușit să ciobesc vreun colț să-i semene l-am izbit de toate poeziile tari așa am crezut că voi reuși azi s-a întâmplat a căzut de

țaică auziși mătăluță de-a lu florea cică o trăsni asară colo la margine unde se-mpreună drumurile căzu furcă din cer tomite în inima ei despică salcâmul ăl bătrân de căzu peste ea și peste

cu fiecare faptă o durere în plus un munte mai înalt lumea grea ca o sarcină roți de ciulini împrejur viață în haine de suflete reci ne acoperă cu prea multă îngăduință (28 martie

unde mă duc mă eu acu singură undeee ce mă fac eu mă cu viața asta pe mine ca o cojoacă ruptă mă părăsiși mărineee mă lăsași gândului pământului nimănui de m-or plânge pe mine apele pe secetă

ne umplem ca niște saci pentru un dig de rezistență unul pe umerii celuilalt întrebăm viața încotro ai acte în regulă cu valul nu te pui trece peste tine neomenos și tot tu ești vinovat

trăiesc pe o iluzie ca pe un pământ al meu deasupra se adună stele la taifas tot aștept să mi te întâmpli unii au aflat dinainte și sunt pregătiți cu ochelari și tot felul de

are începutul înnodat la tâmplă să nu-l scap ori să nu se deșire aiurea când sfârșesc drumul prin zi în cerdac iau cu mine undrele și împletesc niște ilice (pe cele mai vechi le-am dat deja

mă trezii zâmbind cu gândul la el l-am recitit de curând că-mi place al naibii când mi-e rău mi-e de-ajuns să-mi amintesc vreo expresie că gata îmi trece pot să îmi văd de-ale mele viața nu

printre pietre încrustate monumental își trage sufletul citind pe sub degetele dăltuitorului cine ar vedea-o în contemplație ar crede că se pregătește pentru vreo lucrare

ninge e semn că vecina de peste alee va scoate rufe la uscat jumătate din ea este mereu pe dinafară o fixez cu privirea nu e de ajuns e bine să mă gândesc la ceva frumos cum ar fi noi

i-a zis javră și i-a tras o gheată elegantă peste bot până ce sânge a curs aceeași culoare ochii au devenit de javră viață reîncarnată într-o cățea (8 martie 2012)

se joacă în plete blonde cu foarfecele oglinzile văd totul respirația bate drumul dintre lobi în fundal o muzică veselă unduind aburul de cafea romanțios adună femei din cele mai

de când pe frunte îmi stă piatră între lumi se zbuciumă una pe când cealaltă lâncezește din burtă îmi cresc flori pe dedesubt rădăcini nasc forfotitoare întunericul și lumina se

existau o gramatică a zilei de muncă dimineți în chinurile facerii anunțate de cocoși dârlogi unelte o traistă pentru toți cărți ale chipurilor citite în liniștea dintre lumea trasă pe

când l-am văzut pe primul mi-a fost teamă să-l privesc inocența lui părea cea a unui copil care se hrănise cu timp îndelungat mă apropiasem până la atingere încât am auzit o melodie pe care

ca două jumătăți într-o dragoste perfect imprimată unul tușul celălalt foaia trăim lipiți din unele cuvinte mă deschid cum se deschide o femeie când trupul îi e scris apăsat cu