tot aerul se va răscula va vocifera în fața casei mele tactic își va așeza copacii de-o parte tufele de cealaltă gardurile vii în față copacii își vor ascuți crengile frunzele fructele și omizile și
de-o vreme cineva jupoaie aerul
aud cum îi scoate intestinele
aruncă țeasta într-un cui și
îl spală în câteva ape roșii
cu ochi bulbucați cotrobăi
printr-un prapure de dimineață
sub care
ține floarea asta mi-ai zis
și toate petalele ei catifelate
s-au făcut fluturi
de câte ori te văd
ce plăcere nebună au
să roiască prin pântecele meu
mă strigi floare
deschid aripă cu
și când suntem alături se năpustește un dor
de fiecare dată ne întrebăm de unde
venim cu barca asta gata să se răstoarne
cuvintele au culoarea roșu de buze
într-un sărut le limpezim și ele
împart intimitatea camerei
cu un păianjen
el țese nade
eu iluzii
prin toate colțurile
cu tine
ar fi fost mai simplu
să aștept căderea nopții
ca o nucă
această capcană de șoareci
de un gri
cele mai frumoase coarne
sunt de berbec în chip de
femeie neînțeleasă
cu orgoliul ascuțit în
sentimentele celorlalți
le place să stea pe margine
să exclame ce frumos când
sar scântei și
Dumnezeu a venit la mine la ușă
mi-a cerut un pahar cu apă și n-am avut
credeți-mă nu mai puteam de rușine
și i-am zis Băi Tată Apa de la Tine e
pe bani și câteodată nu e că
e campanie fură
e prea mult nor deasupra
o caschetă mucezită îmi acoperă lumea
în jos sunt eu
aerul înecăcios împroșcat de ploaie
mărunt și lipicios
din când în când bubuituri
pe frontul inimii
răpăie
privesc și îmi spun ăsta nu e orașul
e o apă tulbure cu tot ce moare
în această clipă în orice chip
se duce învârtindu-se pe roți
și cele sfinte se prăpăstuiesc
pe trepte
tata avea o vioară
și pe mine
mă avea
aproape în fiecare zi
o scotea
dintr-o cutie neagră și
o apăsa peste tot
ca să cânte iar ea
se smiorcăia parcă
eram eu
când tata își dădea oarecum
cumpărară un televizor
(lucru mare la vremea aia)
și plecară cu personalu cu veselie
la craiova suiră într-o cursă burdușită
de se prinse unu cu scăfârlia-ntre uși
să se crape ca o lubeniță nu
iote pe-ale trancă
ion mitică floarea toader goriță ileana gicu oana fane mița
cu sapele la spinare și copiii târâș dupe ei
mai din urmă vin și vastica oprica toma cu vaca la căruță
mărine mă
proeminența mea să știi că
nu e timp să mori
aici
nu-ți permiți să fii bolnav
nici măcar să citezi suferințe
cel mai bine e să stai cuminte
în carnea ta
fără să rătăcești înlăuntru
ca
bună ziua
bună zâua da a cui ești fată
nu cumva a lu florea frate cu mitica din neamu ale ghiță
de țâne pe-a lu savu ăla de vindea și pe dracu la târg marțea
ăla fată cum să-ți zâc eu de stă
făceam străchioare în mijlocul drumului
unde era țărâna a mai fină și în fiecare turnam ape
trecute prin ființa noastră fără să ne rușinăm când
mineralele se duceau în pământ ca prin pâlnii de
fusărăm toți
ăl bătrân tata baba muma țața neica dădica văruica
ne urcarăm în căruța premenită
cu velințăle ăle mai frumoase
ne făcurăm loc printre panere
ca ouăle de Paști printre colaci
și
de câte ori vine toamna
am grijă să trag storurile
de frunze peste locuința mea
se lasă o părăginire
un tremurat de umbre
oasele mele încearcă barometric
venirea ploii neliniștea
pe azurul meu se întrevăd niște păsări care
mută aerul din față în spate
și schițează un nou model
politic trec baloane cu speranțe
născute înaintea mea se ridică deasupra norilor
vilelor și
doar în măsura în care mă mai poți privi
dincolo de gestul acela prin care
orice nuanță orice obstacol
vor fi îndepărtate
și ne vom abandona
din capul locului
plăcerii de a rosti cuvinte
Madame Plută vrea să pară ceea ce nu este. De mult se strofoacă să iasă în evidență cu câte ceva. Să apară la suprafață. Oglindă.
S-a iubit cu toată lumea tocmai pentru că n-o iubea nimeni. Din
noi trecem
ca printr-o coridă
ne naștem pentru-a muri
creștem ne exersăm forțele
iubim disecăm lucrurile oamenii
mergem înflăcărați pe un drum
plin de pericole ca și când în fața noastră
o
a stat pe lângă mine
ca un câine obedient
cu limba scoasă aștepta
mângâiere și câte un
codru de cuvânt
cald mi-a adulmecat orice
mișcare obiceiuri
aproape că știa ce gândesc
niciodată
primăvară fonetică
pentru câtă vreme
nedomolită în demersuri
și inițiative
din capul locului ne pasc
invazii de tonuri din
cenușa lumii
încă fierbinte
nu-i a mirare că
în alb