Ottilia Ardeleanu

tot aerul se va răscula va vocifera în fața casei mele tactic își va așeza copacii de-o parte tufele de cealaltă gardurile vii în față copacii își vor ascuți crengile frunzele fructele și omizile și

de-o vreme cineva jupoaie aerul aud cum îi scoate intestinele aruncă țeasta într-un cui și îl spală în câteva ape roșii cu ochi bulbucați cotrobăi printr-un prapure de dimineață sub care

ține floarea asta mi-ai zis și toate petalele ei catifelate s-au făcut fluturi de câte ori te văd ce plăcere nebună au să roiască prin pântecele meu mă strigi floare deschid aripă cu

și când suntem alături se năpustește un dor de fiecare dată ne întrebăm de unde venim cu barca asta gata să se răstoarne cuvintele au culoarea roșu de buze într-un sărut le limpezim și ele

împart intimitatea camerei cu un păianjen el țese nade eu iluzii prin toate colțurile cu tine ar fi fost mai simplu să aștept căderea nopții ca o nucă această capcană de șoareci de un gri

cele mai frumoase coarne sunt de berbec în chip de femeie neînțeleasă cu orgoliul ascuțit în sentimentele celorlalți le place să stea pe margine să exclame ce frumos când sar scântei și

Dumnezeu a venit la mine la ușă mi-a cerut un pahar cu apă și n-am avut credeți-mă nu mai puteam de rușine și i-am zis Băi Tată Apa de la Tine e pe bani și câteodată nu e că e campanie fură

e prea mult nor deasupra o caschetă mucezită îmi acoperă lumea în jos sunt eu aerul înecăcios împroșcat de ploaie mărunt și lipicios din când în când bubuituri pe frontul inimii răpăie

dorule ce stai p-aci mă nu vezi că am de
 vânturat făsuiu iote în bătătură la ion e destul loc hai că nu-mi văd capu (20 mai 2012)

privesc și îmi spun ăsta nu e orașul e o apă tulbure cu tot ce moare în această clipă în orice chip se duce învârtindu-se pe roți și cele sfinte se prăpăstuiesc pe trepte

tata avea o vioară și pe mine mă avea aproape în fiecare zi o scotea dintr-o cutie neagră și o apăsa peste tot ca să cânte iar ea se smiorcăia parcă eram eu când tata își dădea oarecum

cumpărară un televizor (lucru mare la vremea aia) și plecară cu personalu cu veselie la craiova suiră într-o cursă burdușită de se prinse unu cu scăfârlia-ntre uși să se crape ca o lubeniță nu

iote pe-ale trancă ion mitică floarea toader goriță ileana gicu oana fane mița cu sapele la spinare și copiii târâș dupe ei mai din urmă vin și vastica oprica toma cu vaca la căruță mărine mă

proeminența mea să știi că nu e timp să mori aici nu-ți permiți să fii bolnav nici măcar să citezi suferințe cel mai bine e să stai cuminte în carnea ta fără să rătăcești înlăuntru ca

bună ziua bună zâua da a cui ești fată nu cumva a lu florea frate cu mitica din neamu ale ghiță de țâne pe-a lu savu ăla de vindea și pe dracu la târg marțea ăla fată cum să-ți zâc eu de stă

făceam străchioare în mijlocul drumului unde era țărâna a mai fină și în fiecare turnam ape trecute prin ființa noastră fără să ne rușinăm când mineralele se duceau în pământ ca prin pâlnii de

de câte ori vine toamna am grijă să trag storurile de frunze peste locuința mea se lasă o părăginire un tremurat de umbre oasele mele încearcă barometric venirea ploii neliniștea

pe azurul meu se întrevăd niște păsări care mută aerul din față în spate și schițează un nou model politic trec baloane cu speranțe născute înaintea mea se ridică deasupra norilor vilelor și

doar în măsura în care mă mai poți privi dincolo de gestul acela prin care orice nuanță orice obstacol vor fi îndepărtate și ne vom abandona din capul locului plăcerii de a rosti cuvinte

Madame Plută vrea să pară ceea ce nu este. De mult se strofoacă să iasă în evidență cu câte ceva. Să apară la suprafață. Oglindă. S-a iubit cu toată lumea tocmai pentru că n-o iubea nimeni. Din

noi trecem ca printr-o coridă ne naștem pentru-a muri creștem ne exersăm forțele iubim disecăm lucrurile oamenii mergem înflăcărați pe un drum plin de pericole ca și când în fața noastră o

a stat pe lângă mine ca un câine obedient cu limba scoasă aștepta mângâiere și câte un codru de cuvânt cald mi-a adulmecat orice mișcare obiceiuri aproape că știa ce gândesc niciodată

primăvară fonetică pentru câtă vreme nedomolită în demersuri și inițiative din capul locului ne pasc invazii de tonuri din cenușa lumii încă fierbinte nu-i a mirare că în alb