Ottilia Ardeleanu

mi-am izgonit sufletul printre oameni ploua zgribulit a stat o vreme sub palmele unui nor secătuit până s-a luminat de rușine a luat-o târâș prin iarbă și flori cu ochii după fluturi colorați

iubire caută-ți de drum nu veni acuma n-am masă n-am casă și nici focul regenerator nu arde în locul inimii mele e un cub cu fețe scrise de suferințe nimeni până acum nu a știut să-l

dragostea cum ai tăia panglica la trecerea pragului unei clădiri somptuoase acele curiozități te atrag mai departe tot mai adânc între pereți roșii semne vitale peste tâmple cu flori timpul

ascult îndelung marea se revarsă din trompe de elefanți ivorie și neastâmpărată te caut prin suflul marin de nicăieri vine o muzică salină se apropie mult de sufletul meu harfă ciupită cu

ele vin în lungul serii printre pleoape cu o tablă de șah pe fruntea mea se mută dintr-o celulă în alta într-o direcție pândită îmi oferă șansa unui arbitraj onest la un mat se încheie de

venise muma-mumelor cu ochi fardați groaznic un bolero cu deschidere la buric și un fel de belciug ghearele făcute cum se fac acuma pe bani mulți părul vâlvoi pe-o parte în direcția vijeliilor de

într-un măr crește un măr și mustățile lui rădăcini se hrănesc din palma culegătorului a păcătosului care nu se mai satură cu privirea îl face pe din două despică mărul cu trunchi rădăcini

călcam pe poezie se ridica un nor de praf și noi aveam semne pe față mai ții tu minte zarzărul din poartă de la țaica stanca îl făcuserăm microfon stăteam pe rând în fața lui și îi recitam

tot aerul se va răscula va vocifera în fața casei mele tactic își va așeza copacii de-o parte tufele de cealaltă gardurile vii în față copacii își vor ascuți crengile frunzele fructele și omizile și

de-o vreme cineva jupoaie aerul aud cum îi scoate intestinele aruncă țeasta într-un cui și îl spală în câteva ape roșii cu ochi bulbucați cotrobăi printr-un prapure de dimineață sub care

ține floarea asta mi-ai zis și toate petalele ei catifelate s-au făcut fluturi de câte ori te văd ce plăcere nebună au să roiască prin pântecele meu mă strigi floare deschid aripă cu

și când suntem alături se năpustește un dor de fiecare dată ne întrebăm de unde venim cu barca asta gata să se răstoarne cuvintele au culoarea roșu de buze într-un sărut le limpezim și ele

împart intimitatea camerei cu un păianjen el țese nade eu iluzii prin toate colțurile cu tine ar fi fost mai simplu să aștept căderea nopții ca o nucă această capcană de șoareci de un gri

cele mai frumoase coarne sunt de berbec în chip de femeie neînțeleasă cu orgoliul ascuțit în sentimentele celorlalți le place să stea pe margine să exclame ce frumos când sar scântei și

Dumnezeu a venit la mine la ușă mi-a cerut un pahar cu apă și n-am avut credeți-mă nu mai puteam de rușine și i-am zis Băi Tată Apa de la Tine e pe bani și câteodată nu e că e campanie fură

e prea mult nor deasupra o caschetă mucezită îmi acoperă lumea în jos sunt eu aerul înecăcios împroșcat de ploaie mărunt și lipicios din când în când bubuituri pe frontul inimii răpăie

dorule ce stai p-aci mă nu vezi că am de
 vânturat făsuiu iote în bătătură la ion e destul loc hai că nu-mi văd capu (20 mai 2012)

privesc și îmi spun ăsta nu e orașul e o apă tulbure cu tot ce moare în această clipă în orice chip se duce învârtindu-se pe roți și cele sfinte se prăpăstuiesc pe trepte

tata avea o vioară și pe mine mă avea aproape în fiecare zi o scotea dintr-o cutie neagră și o apăsa peste tot ca să cânte iar ea se smiorcăia parcă eram eu când tata își dădea oarecum

cumpărară un televizor (lucru mare la vremea aia) și plecară cu personalu cu veselie la craiova suiră într-o cursă burdușită de se prinse unu cu scăfârlia-ntre uși să se crape ca o lubeniță nu

iote pe-ale trancă ion mitică floarea toader goriță ileana gicu oana fane mița cu sapele la spinare și copiii târâș dupe ei mai din urmă vin și vastica oprica toma cu vaca la căruță mărine mă

proeminența mea să știi că nu e timp să mori aici nu-ți permiți să fii bolnav nici măcar să citezi suferințe cel mai bine e să stai cuminte în carnea ta fără să rătăcești înlăuntru ca

bună ziua bună zâua da a cui ești fată nu cumva a lu florea frate cu mitica din neamu ale ghiță de țâne pe-a lu savu ăla de vindea și pe dracu la târg marțea ăla fată cum să-ți zâc eu de stă

făceam străchioare în mijlocul drumului unde era țărâna a mai fină și în fiecare turnam ape trecute prin ființa noastră fără să ne rușinăm când mineralele se duceau în pământ ca prin pâlnii de