Ottilia Ardeleanu

dorule ce stai p-aci mă nu vezi că am de
 vânturat făsuiu iote în bătătură la ion e destul loc hai că nu-mi văd capu (20 mai 2012)

privesc și îmi spun ăsta nu e orașul e o apă tulbure cu tot ce moare în această clipă în orice chip se duce învârtindu-se pe roți și cele sfinte se prăpăstuiesc pe trepte

tata avea o vioară și pe mine mă avea aproape în fiecare zi o scotea dintr-o cutie neagră și o apăsa peste tot ca să cânte iar ea se smiorcăia parcă eram eu când tata își dădea oarecum

cumpărară un televizor (lucru mare la vremea aia) și plecară cu personalu cu veselie la craiova suiră într-o cursă burdușită de se prinse unu cu scăfârlia-ntre uși să se crape ca o lubeniță nu

iote pe-ale trancă ion mitică floarea toader goriță ileana gicu oana fane mița cu sapele la spinare și copiii târâș dupe ei mai din urmă vin și vastica oprica toma cu vaca la căruță mărine mă

proeminența mea să știi că nu e timp să mori aici nu-ți permiți să fii bolnav nici măcar să citezi suferințe cel mai bine e să stai cuminte în carnea ta fără să rătăcești înlăuntru ca

bună ziua bună zâua da a cui ești fată nu cumva a lu florea frate cu mitica din neamu ale ghiță de țâne pe-a lu savu ăla de vindea și pe dracu la târg marțea ăla fată cum să-ți zâc eu de stă

făceam străchioare în mijlocul drumului unde era țărâna a mai fină și în fiecare turnam ape trecute prin ființa noastră fără să ne rușinăm când mineralele se duceau în pământ ca prin pâlnii de

de câte ori vine toamna am grijă să trag storurile de frunze peste locuința mea se lasă o părăginire un tremurat de umbre oasele mele încearcă barometric venirea ploii neliniștea

pe azurul meu se întrevăd niște păsări care mută aerul din față în spate și schițează un nou model politic trec baloane cu speranțe născute înaintea mea se ridică deasupra norilor vilelor și

doar în măsura în care mă mai poți privi dincolo de gestul acela prin care orice nuanță orice obstacol vor fi îndepărtate și ne vom abandona din capul locului plăcerii de a rosti cuvinte

Madame Plută vrea să pară ceea ce nu este. De mult se strofoacă să iasă în evidență cu câte ceva. Să apară la suprafață. Oglindă. S-a iubit cu toată lumea tocmai pentru că n-o iubea nimeni. Din

noi trecem ca printr-o coridă ne naștem pentru-a muri creștem ne exersăm forțele iubim disecăm lucrurile oamenii mergem înflăcărați pe un drum plin de pericole ca și când în fața noastră o

a stat pe lângă mine ca un câine obedient cu limba scoasă aștepta mângâiere și câte un codru de cuvânt cald mi-a adulmecat orice mișcare obiceiuri aproape că știa ce gândesc niciodată

primăvară fonetică pentru câtă vreme nedomolită în demersuri și inițiative din capul locului ne pasc invazii de tonuri din cenușa lumii încă fierbinte nu-i a mirare că în alb

despre o situare geografică a vieții în noi pomeniserăm de la prima vedere organizaserăm câteva incursiuni prin cuvintele fragede pe care nesocotiți uneori le frângeam și ne mânjeam buzele cu

se face un anotimp blând urmăresc o muscă prinsă nu știu cum între haotic vrea să se sinucidă vrea să găsească acel dincolo pare cel mai crud cu fiecare pungă de aer înghițită își

toate neliniștile au înmugurit pe drumul pustiu mă dor casele oamenilor plecați departe aerul nevrotic fâlfâie sub un cer de păsări sufletul șterge ferestre închise de mult aș învăța

au ieșit în stradă întâi ghioceii pentru aducerea la cunoștință a nevoii de viață apoi niște nămeți revoltați pentru oamenii nemulțumiți de aerul cenușiu al zilei toți lătrătorii de

aci căzură pe rând maica țața și mumă-sa dracu știe ce le atrăgea până-n fundu fântânii da și noi ne clătinam când pironeam ochii narcisist (ne spuseră unii școliți) nu știu cum scăpară

ale buricu făcură ce făcură și-și luară picap stăteau în deal dincolo de fântână prima casă mărunței da ai focului cumpărară și o placă o puneau când pe o parte când pe cealaltă în

oricât am rotit cubul în mâinile mele albastre n-am reușit să ciobesc vreun colț să-i semene l-am izbit de toate poeziile tari așa am crezut că voi reuși azi s-a întâmplat a căzut de