„Je est l’autre”

ar fi fost ceva, ottilia, chiar sa aiba un spirit rimbaldian...

voi gândi pentru un eventual grupaj viitor la ceea ce spui, Mădă, mulțumesc pentru.

E reușită poezia dumneavoastră, care redă foarte fidel starea noastră de astăzi. Remarc, în mod deosebit, ,,aerul nevrotic fâlfâie/sub un cer de păsări''. Aș schimba totuși puțin ultimele două versuri.

Îmi place, în general, cum scrieți.

Petru Dincă

bucuroasă de prezența dumneavoastră aici, domnule Petru Dincă. e posibil să regândesc finalul - deși are "implicarea" lui, la un moment necunoscut acum.

vă mulțumesc pentru generoasele cuvinte,

Ottilia Ardeleanu

„Mă dor casele oamenilor plecați departe” pare că este o imagine a satelor care se golesc de oameni, risipiți pe toate meridianele planetei! „Sufletul șterge ferestre închise demult” ar fi o potențare a imaginilor de jurnal care arată sate în care au mai rămas doar 2, 3 locuitori. Dezolantă și penetrantă imagine a părăsirii, a înstrăinării. Dar, nu știu de ce, mie poezia aceasta nu-mi spune doar povestea de jurnal cunoscută. Îmi spune povestea mult mai tragică a părăsirii casei noastre interioare, înstrăinarea de identitatea noastră cristică, angoasa unei necomunicări cu noi înșine, care poate duce la destrămarea firului de argint care leagă eul nemuritor de eul efemer! „Au tras întunericul de pe oase poate” - teamă mi-e că mulți au tras întunericul pe oase! Spre deosebire de Dl. Petru Dincă eu nu cred deloc c-ar trebui schimbat finalul! Tocmai finalul (cu acel „poate” în notă optimistă, mai dă o șansă de recuperare a ceea ce-am pierdut) îmbogățește „citirea” poemului și în alte înțelesuri decât cele de „fapt jurnalistic”! Cu reverență în fața verbului tău, „aș învăța și eu culoarea verde” odată cu tine. Cu drag, Maria

frumoasă transpunere a textului, mulțumesc, Maria.