Ottilia Ardeleanu

mi-a adulmecat urmele mi-a probat hainele i-au plăcut și m-a lăsat așa cum sunt în văzul lumii a folosit aceeași pudră rimelul și trusa mea de manicură până și perciunii i-a făcut gheare peste

pot să aleg să rămân în hruba nemișcată și strâmtă cu spaima adeziv abuziv să evadez ar însemna moartea prin înghițire cu vântul în față cam șubredă și cam întunecată înconjurată

această poezie are o voce care tot timpul îmi sună în auz cât citesc și recitesc în locuri unde mă atrage sunetul joacă un rol important aici până și metaforele răsună și fiecare literă

prin albastrul de voroneț sfinții eliberează suflete pentru oameni toți seamănă între ei arta meditației de-ajuns să-i privești în tine o liniște se umflă până la înălțare într-o

în lumină de bumbac mă dezmeticesc dar nu știu mă visează dumnezeu lipită de pieptul lui liniștea ca o țesătură moale mă strânge acum și colțurile casei sunt steaua sub care m-am născut ca o

îngerul mi-a dat mie hainele dar nu știu să le port mă privește cum trec fiecare nasture în afara mea uneori uit haina descheiată mă dor toate cel mai rău este că și el se îmbolnăvește pe

dimineața oamenii își pun supărările în mașină pornesc la drum ca și când ar avea ceva de aruncat într-un loc la marginea lumii niște pisici albastre se zvârcolesc sălbatic își

acolo în palme stăteau ca niște lebede înghețate mi-era teamă să le strâng aș fi strivit fiecare suflet de teamă un vânt s-a stârnit în urechile mele și-am început să suflu ușor privind

ninge cu lună plină drumuri platonice și câmpii afânate lunecă păsări aerul se fisurează artizanal ninge cu biserici și clopote mici primenesc acești morți pentru încă o

să vezi lumea ca un cerc, unul care se strânge, pe trupul tău, fără putința de a te mișca. ești nevoit să rămâi în picioare, a simți apăsările. să nu te poți așeza în tine confortabil. să

hei nu mă goni din tine disperato nu-mi arunca zilele în iad nu te grăbi să-mi dai de pomană toamna asta cu sânii doldora de fructe nu-mi trage cerul pe față ca o mască de oxigen și nu-mi

și lumea se ridică lumea se panichează lumea se îmbulzește lumea se îmbrâncește lumea se calcă în picioare se dezlănțuie se izbește om de om se revarsă puhoaie rupe digurile se clatină face

și-a pipăit coastele într-o zi a smuls una și i-a dat drumul pe cursul pixelilor într-un program a modelat-o cu niște unelte de finețe i-a desenat cei mai veseli ochi gene umbroase buze cu

toți bărbații rezistă în fumurile ei în emanațiile de ce-i poate pielea devin colerici ori sangvinici când începe să facă striptis toți sunt cu ochii pe ea pe sânii ei plini pe ochii ei

mă văd în ape clare umerii mei mici au acea chemare de moliciune ca pentru tâmple de poet răspântii până spre crud boticului adulmecător după frăgezime pe țugui se inspiră un aer de

în lumina zăpezii privesc viața o modalitate de a încerca simțurile un test în care intru așa cum intră cuvintele în hârtia întinsă sub mână ca pentru un act sexual neprotejat din care sigur vor

dragii mei se făcea o liniște acustică se făcea un cerc mare de inimi scenă improvizată pe care mă suiam după rugămintea lor mă suiam și vocea mea limpezea inimi seara se lăsa

geanta mea era plină cu apă geanta mea era plină cu pești și eu îi dădusem drumul și eu aveam oarece privire un căluț tropotea pe retina albastră tropotea și nu puteam să-l mângâi dii

stau într-o așteptare intimă și dintr-odată bucuria îmi sare val de ceară călduță mă ciupește de glezne și am senzația aceea dacă n-ar fi acești martori neastâmpărați aș zice că am luat-o

îl voi întâmpina judicios vom învăța împreună ridicarea împleticirea și descâlcirea imperioasă a întrebărilor vom descoperi o geometrie blândă în care să se înscrie formele noastre primele

oricum suntem închiși într-un mormânt mișcător că suntem vii este doar o părere a noastră despre noi din emfatic nu se coboară ca din ascensor pe oase înfășurați cu un fel de compoziție

o vegetație explozivă nerăbdarea pe atunci pașii tăi cunoșteau un drum verde împrumutat din mersul pământului șerpuiau toate și toate ieșeau dintr-o tăcere senzuală ochi de copil aproape în

Vreme cu fumuri. O creastă retează linia ferată pe care vine alene, ca și când s-ar interesa de vreo istorie de-o parte și de cealaltă a lumii, o locomotivă atât de veche. Pufnind la fiecare sută de