este aiurea să arunci firimiturile
în ele se află ceva din tine
cel mai bine te cunosc păsările
oamenii te zdrobesc din mers
de parcă nimeni nu observă
cum se fărâmițează
timpul
te
de marionete
mă ocupam cu foarfece
și ace treceam prin fiecare personaj
voce gesturi
trucuri
știam perfect ursul păcălit de vulpe
ciopleam istoria copilărește
sub stejarul din
adolescenți care se dau cu parapanta
gândurile noastre
așa sunt ele când călătorim
umăr lângă umăr
respirație pentru respirație
printre litere curbate ca niște brațe de aer
ne ridică
până la
zid impasibil
fotoliu cu brațe de cărți deschise și
haina părăsită în grabă
masa de fag laptop la lucru
vază de sticlă cu flori de câmp și pietre de râu
portretul unui adio dar rămân cu tine
îmi doresc ninsoarea aceea care
să ne îngroape de vii în camera noastră
doar trupurile scriindu-se unul pe celălalt
citindu-ne
să topim lumea
iar apa asta mare să ne ducă
dincolo de
ne-am îmbrăcat bine
ca pentru o călătorie
spontană
prin ferestrele deschise cumva
clandestin
un clește a făcut zorzoane în jur
l-a ținut cu tâmplele în jos
ca să viscolească
peste
am început o dietă de prietenie
telefoanele pe off sms-uri nu
mailuri neverificate
evit facebook-ul
cele câteva scrisori lâncezesc în uitare
la serviciu sunt distantă
nu mă mai las
sap aerul dintre noi
pe linia vieții
palmele îmi sunt bătătorite
respir destulă tăcere
iubirea se zbate după un cadran de ceas
mecanic
depărtarea umple tunelul
într-o lumină icterică
mă
Presimțeam că voi avea de lucru, până la ora întâlnirii. De fapt, programasem să termin o lucrare începută de ieri. Așteptam doar un telefon de confirmare. Puteam să conduc, în paralel, mai multe
la capătul aleii, adulmecă prin iarba răpusă eroic un vânt de toamnă gonind parcă dinspre zodia leului. se scutură de pete de rugină. lasă urme vânătorești prin tufișuri. mârâie nervos. el simte
stau singură în colțul meu. rece. aici, oamenii sunt mici și îi așez cum vreau. nu mișcă. dacă strig la ei, nu mișcă pentru că știu că îi ciupesc cu lumânarea aprinsă ori le tai câte-o șuviță pe care
stau în singurătatea mea
ca într-o rezervă de spital
nimeni nu intră
cui i-ar păsa de un bolnav
beteag de fericire
dependent de un pat
de suferință
conectat anemic la viață
fixez ploaia în
că începe să cadă lapoviță cenușie. închis, orașul scoate oamenii pe la geamuri, pe alei, pe străzi, pe bulevarde. se stârnește o cădere generală. de panică, îngrijorare, încordare. în curând, totul
vere găsii tastele tocite
mă auziși
dădui să apăs și n-avui pe ce
mă gândii cine să se fi plimbat pe ele
ca pe dalele pe care
încăpeam cu iubirea mergând
ei ce vremuri silfide
se scurseră
o arcadia
inima împietrită
de sentimente
niciun om
să-mi străbată ținutul
fără încărnare
cu pleoape deschise
sufletul pare un copil
cu lacrimi în ochi
port cu mine
un
are un zâmbet
îl ține numai pentru ea
privește drept înainte
când te așezi în direcția ei
vezi încrederea
și taci se aude inima
o scoică din care ies perle
te încredințează
lumii
am
cu brazde pe trup
e soră cu pământul datinile
și Dumnezeu
are miros de pâine și de sare
diminețile grijulii
nopți cât fulgerele
oftatul sănătos
pasul iute și drept
mâna ei toarce
flutură un drapel.
este de piatră. și zâmbește. către hotare. ține o mândrie la piept.
împietresc.
din timp, se deschide o vale. un pământ. ies oameni de pretutindeni și îmbrățișează pământul.
ai zice că în lumea asta nimeni nu mișcă. ușile sunt grele și scârțâie îngrozitor. se trântesc sictirite. cu o față întunecată de resentimente. cu cealaltă, fadă. și dacă încerci să intri, e
ceasul orașului
clănțăne în două limbi
turistice preumblări
pe cadranul mării
foarfecă timpul
felii subțiri
jgheaburi ochilor
cu indiferență
minutele bat oameni
viața se duce-n
copilul se rupe în mii de oameni
de pâine
copilul potolește mii de oameni
de sete
copilul învie mii de oameni
din morți
cu un mugure de salcie
de păcate
limpezindu-i
(27 nov. 2011)
odată o idee
s-a strecurat în neuronii mei
neîntrebată
nu știa că am mult de lucru și
s-a așezat comod ca în fotoliu
am împins-o în calculator cu degetele
ea a strigat cât a putut de tare
dă târcoale. cu ceva greu pe umăr și gluga cât o noapte de toamnă căzută pe creștetul pământului. când vine vremea, se apucă de muncă și taie, doboară, usucă și îngroapă. se hrănește doar din