Ottilia Ardeleanu

îți ducem tăcerea neîncăpătoare în burta unei căruțe rămân copacii fără mâini drumurile fără picioare în urmă câteva ființe sub dărâmăturile unei pierderi încearcă să reziste tot restul se

jpegul mamii ei de viață am încercat să-i fac un zoom să ajung la cafeaua pe care o beam împreună dimineața la cuvintele care se amestecau buze îndulcite pe buzele cănilor la plimbările

A bătut ușor. L-am poftit înlăntru. Eram în pantalonii de training violet și un maiou decoltat, din care sânii se răsfrângeau pe jumătate, rotund și obraznic, formând un șanț apetisant în care ar

este aiurea să arunci firimiturile în ele se află ceva din tine cel mai bine te cunosc păsările oamenii te zdrobesc din mers de parcă nimeni nu observă cum se fărâmițează timpul te

de marionete mă ocupam cu foarfece și ace treceam prin fiecare personaj voce gesturi trucuri știam perfect ursul păcălit de vulpe ciopleam istoria copilărește sub stejarul din

adolescenți care se dau cu parapanta gândurile noastre așa sunt ele când călătorim umăr lângă umăr respirație pentru respirație printre litere curbate ca niște brațe de aer ne ridică până la

zid impasibil fotoliu cu brațe de cărți deschise și haina părăsită în grabă masa de fag laptop la lucru vază de sticlă cu flori de câmp și pietre de râu portretul unui adio dar rămân cu tine

ne-am îmbrăcat bine ca pentru o călătorie spontană prin ferestrele deschise cumva clandestin un clește a făcut zorzoane în jur l-a ținut cu tâmplele în jos ca să viscolească peste

am început o dietă de prietenie telefoanele pe off sms-uri nu mailuri neverificate evit facebook-ul cele câteva scrisori lâncezesc în uitare la serviciu sunt distantă nu mă mai las

sap aerul dintre noi pe linia vieții palmele îmi sunt bătătorite respir destulă tăcere iubirea se zbate după un cadran de ceas mecanic depărtarea umple tunelul într-o lumină icterică mă

nimic nu este întâmplător nici prezența nici lipsa noastră mai ales cuvintele rânduite după cum se nasc prunci în iesle în fiecare An (31 dec. 2011)

Presimțeam că voi avea de lucru, până la ora întâlnirii. De fapt, programasem să termin o lucrare începută de ieri. Așteptam doar un telefon de confirmare. Puteam să conduc, în paralel, mai multe

la capătul aleii, adulmecă prin iarba răpusă eroic un vânt de toamnă gonind parcă dinspre zodia leului. se scutură de pete de rugină. lasă urme vânătorești prin tufișuri. mârâie nervos. el simte

stau singură în colțul meu. rece. aici, oamenii sunt mici și îi așez cum vreau. nu mișcă. dacă strig la ei, nu mișcă pentru că știu că îi ciupesc cu lumânarea aprinsă ori le tai câte-o șuviță pe care

stau în singurătatea mea ca într-o rezervă de spital nimeni nu intră cui i-ar păsa de un bolnav beteag de fericire dependent de un pat de suferință conectat anemic la viață fixez ploaia în

că începe să cadă lapoviță cenușie. închis, orașul scoate oamenii pe la geamuri, pe alei, pe străzi, pe bulevarde. se stârnește o cădere generală. de panică, îngrijorare, încordare. în curând, totul

vere găsii tastele tocite mă auziși dădui să apăs și n-avui pe ce mă gândii cine să se fi plimbat pe ele ca pe dalele pe care încăpeam cu iubirea mergând ei ce vremuri silfide se scurseră

o arcadia inima împietrită de sentimente niciun om să-mi străbată ținutul fără încărnare cu pleoape deschise sufletul pare un copil cu lacrimi în ochi port cu mine un

are un zâmbet îl ține numai pentru ea privește drept înainte când te așezi în direcția ei vezi încrederea și taci se aude inima o scoică din care ies perle te încredințează lumii am

cu brazde pe trup e soră cu pământul datinile și Dumnezeu are miros de pâine și de sare diminețile grijulii nopți cât fulgerele oftatul sănătos pasul iute și drept mâna ei toarce

ai zice că în lumea asta nimeni nu mișcă. ușile sunt grele și scârțâie îngrozitor. se trântesc sictirite. cu o față întunecată de resentimente. cu cealaltă, fadă. și dacă încerci să intri, e