1

un gest care te face să simți românește.

rețin pentru arhiva din gând

"acei oameni, acești oameni se retrag. într-un templu. oameni zidiți în vremuri. într-o statuie. nici măcar într-un nume. nici măcar într-o țară. o piatră. de hotar."

aprecieri, ottilia!

nostalgie, vrere și neputință. Pentru că toți se retrag. Din ce cauză? Din cauza propriilor neputințe. Poemul e un mesaj. Cine are urechi de auzit, să audă!

... țara întinzând (în loc de brațe)
aripi de cuvinte,de gânduri, de priviri
obosite de neputință...
O imagine tristă într-un poem frumos!
Ileana

dar și o istorie. Din timpul personificat apare Țara și oamenii ei. Pietre, arcuri, lănci, obuze, teroare, dar cu toate acestea Țara îi îmbrățișează pe toți, este de piatră, făcută să dureze mult.
Un text scris pentru a fi citit nu doar odată așa după cum și Țara cu toate-ale ei o vedem mereu

mă onorează prezența dumneavoastră în această pagină virtuală. și vă mulțumesc.

Teodor Dume: mă încântă că simți românește în vremuri atât de controversate. mulțumesc.

Liviu-Ioan Mureșan: se mai pot depăși neputințele? un mare semn de întrebare! mulțumesc.

Nicolae Tomescu: suntem țara. ea e una, noi mulți. să o durăm! mulțumesc.

Ottilia Ardeleanu

intervenția ta a apărut între timp, mulțumesc frumos pentru cuvinte. onorată.
ai dreptate, țara este făcută și din "cuvinte, gânduri, priviri" și alte și alte lucruri, important este să-i acordăm atenția cuvenită.

Ottilia Ardeleanu

Rezonanța mesajului rămâne curată ca un geam după ultima aruncare de ștergător.
Pentru că nu ai pus titlu cred că am cîteva idei.
Țara mama de piatră.
Orfani la poala mamei vitrege.
Degetarul de plumb de la Băița.
În mâinile noastre o carte vie.

încă o certitudine că aparținem de țărâna asta. așa, cu gustul ei dulce amar.
mă bucur de ce am citit,
cu drag,
rara

așa cum e în gândurile noastre și în orgoliul nostru de români, imagine idilică zdruncinată crunt de realitate. Încerc să-mi zăresc amintirile printre munți de gunoaie, printre pagode ilicite, printre pustiurile ce se-ntind în locurile unde munceau românii cântând și râzând de necazuri, pe câmpurile străbătute în jipane de termitele arendașe unde românul e doar sclav, printre întreprinderi automatizate ca niște lagăre de concentrare întinse pe 20 de hectare și în care lucreză doar 4 muncitori dar mi-e tot mai greu să întrevăd rămășițele acelei țări. Cu cât vorbim mai mult de renașterea ei, cu cât se face paradă de afirmarea valorilor, tradițiilor și potențialului ei, cu atât mai mare e nepăsarea și mai profunde distrugerile. Cineva mi-a spus că în poezia postată de ziua națională ÎNTINEZ imaginea României. Chiar așa? Trebuie să ai un spirit tare analfabet ca să nu vezi că este exact invers. Eu încă mai cânt cântecele "de țară" ale lui Tudor Gheorghe, încă mai țin drapelul țării pe perete, dar, astăzi, a-i cânta fumusețea pe care alții o exploatează și o pângăresc, e ca și cum i-am râde pe mormânt. Ori ne trezim, ori adormim de tot!

Poezia ta are duritatea pietrelor pe care le evocă, Otilia, îmi amintește de textele patriotice ale melodiilor folk în care se oglindește istoria aceea prin care am mai căzut uneori, dar întotdeauna ne-am ridicat. Acum, până și stânca ce-am fost parcă ni-i povară grea.

Cu stimă, Florian Abel

aici, vă mulțumesc pentru gândurile lăsate.

Diana, simțirea aceasta este una dintre cele mai puternice pentru un muritor. cât privește titlul, el este. "1". și cele propuse de tine, oricare, ar merge la o expunere mult mai amplă. mulțumesc.

Cezara, suntem ai acestei țărâni. niște "pulberi" care ne depunem prin ceea ce, ar trebui, să avem mai bun. mulțumesc.

Florian, mă bucur mult să văd că ai ales "piatra" dintre aceste cuvinte, pentru că ea este simbol și mărturie. și nu numai. mulțumesc.

oameni buni, fiți bineveniți!

Ottilia Ardeleanu