Ottilia Ardeleanu

stau în singurătatea mea ca într-o rezervă de spital nimeni nu intră cui i-ar păsa de un bolnav beteag de fericire dependent de un pat de suferință conectat anemic la viață fixez ploaia în

că începe să cadă lapoviță cenușie. închis, orașul scoate oamenii pe la geamuri, pe alei, pe străzi, pe bulevarde. se stârnește o cădere generală. de panică, îngrijorare, încordare. în curând, totul

vere găsii tastele tocite mă auziși dădui să apăs și n-avui pe ce mă gândii cine să se fi plimbat pe ele ca pe dalele pe care încăpeam cu iubirea mergând ei ce vremuri silfide se scurseră

o arcadia inima împietrită de sentimente niciun om să-mi străbată ținutul fără încărnare cu pleoape deschise sufletul pare un copil cu lacrimi în ochi port cu mine un

are un zâmbet îl ține numai pentru ea privește drept înainte când te așezi în direcția ei vezi încrederea și taci se aude inima o scoică din care ies perle te încredințează lumii am

cu brazde pe trup e soră cu pământul datinile și Dumnezeu are miros de pâine și de sare diminețile grijulii nopți cât fulgerele oftatul sănătos pasul iute și drept mâna ei toarce

ai zice că în lumea asta nimeni nu mișcă. ușile sunt grele și scârțâie îngrozitor. se trântesc sictirite. cu o față întunecată de resentimente. cu cealaltă, fadă. și dacă încerci să intri, e

ceasul orașului clănțăne în două limbi turistice preumblări pe cadranul mării foarfecă timpul felii subțiri jgheaburi ochilor cu indiferență minutele bat oameni viața se duce-n

copilul se rupe în mii de oameni de pâine copilul potolește mii de oameni de sete copilul învie mii de oameni din morți cu un mugure de salcie de păcate limpezindu-i (27 nov. 2011)

odată o idee s-a strecurat în neuronii mei neîntrebată nu știa că am mult de lucru și s-a așezat comod ca în fotoliu am împins-o în calculator cu degetele ea a strigat cât a putut de tare

dă târcoale. cu ceva greu pe umăr și gluga cât o noapte de toamnă căzută pe creștetul pământului. când vine vremea, se apucă de muncă și taie, doboară, usucă și îngroapă. se hrănește doar din

știu că ningea, aproape că nasul meu făcea parte din sticla înrămată cât pentru un copil plăpând, fulgii săpau să ajungă la mine, eu eram o floare de aburi, mă deschideam dintr-odată spre curtea

rotea privirea prin noi ca pe o bănuială ne puneam figuri de sfinte ai fi zis că păcatul era cel mai sfios băiat din echipa de fotbal a școlii nu scuipa nu înjura nici semne codificate nu știa

sireapă colonie florală escaladă peste acoperișuri cu pisici lăfăite sub un bezmetic soare aprilin pare dus cu pluta dacă ai putea rămâne o zi întreagă vâslind ai observa cum cade

o grămadă de bănuți aurii se topește într-un cazan albastru lucrurile devin alunecoase săruturi lungi păsări sub propriile evantaie voințele oamenilor se înmoaie lent poezia curge

ninge spășit cu psalmi peste viață îngăduitor alarmant de invariabil nesfârșit uite cupola de sfinți un iglu cu suflete ninge umil muncă și muncă mușuroitul păcatelor

la început vor vrea să știe cum o duci, în ce condiții trăiești, câți copii ai, ce școli ai făcut, meseria și unde lucrezi. nivelul de fericire. identitatea ta contează pentru ei. ți se pare bizar.

Motivul scărpinării palmei stângi este adevărat. Am primit niște bani la care nu mă mai așteptam. Împrumutasem vecinei aproape toată pensia acum o jumătate de an. Are un nepot de vreo 4 ani cu

în formă de mănunchi lucruri însângerate fac arcadă unei neliniști într-un contur de memorie pedantă străina intră făurari cu tâmple înalte așază cuvinte dar la cel mai mic suflu

am impresia că sunt închisă într-o cabină telefonică de sticlă fumurie prin care văd orice, însă, nimeni nu sesizează că mă aflu înăuntru. mă sun și vorbesc mie însămi. îmi pun tot felul de întrebări

stoluri albe plimbă cerul prin anotimp sunt femeia de nisip cu pântecele cât o apă curgătoare viață fără rost cu mine se duc toate bisturiul galben îmi taie ombilicul cu lumea moartea în

ca tăcerea din nămolurile încâlcite în odgoane, scânduri, parapete, trupuri, bucăți de trupuri. senzația de lipire, de năclăială, glisare continuă, instabilitate. plagă peste plagă. aerul

pe fata asta o știu dintr-o altă lume venind agale deșiră timpul din palme vase rotunjite din lut în care viața își cunoaște formele se nasc de fiecare dată când își trece degetele cu