Ottilia Ardeleanu

ninge spășit cu psalmi peste viață îngăduitor alarmant de invariabil nesfârșit uite cupola de sfinți un iglu cu suflete ninge umil muncă și muncă mușuroitul păcatelor

la început vor vrea să știe cum o duci, în ce condiții trăiești, câți copii ai, ce școli ai făcut, meseria și unde lucrezi. nivelul de fericire. identitatea ta contează pentru ei. ți se pare bizar.

Motivul scărpinării palmei stângi este adevărat. Am primit niște bani la care nu mă mai așteptam. Împrumutasem vecinei aproape toată pensia acum o jumătate de an. Are un nepot de vreo 4 ani cu

în formă de mănunchi lucruri însângerate fac arcadă unei neliniști într-un contur de memorie pedantă străina intră făurari cu tâmple înalte așază cuvinte dar la cel mai mic suflu

am impresia că sunt închisă într-o cabină telefonică de sticlă fumurie prin care văd orice, însă, nimeni nu sesizează că mă aflu înăuntru. mă sun și vorbesc mie însămi. îmi pun tot felul de întrebări

stoluri albe plimbă cerul prin anotimp sunt femeia de nisip cu pântecele cât o apă curgătoare viață fără rost cu mine se duc toate bisturiul galben îmi taie ombilicul cu lumea moartea în

ca tăcerea din nămolurile încâlcite în odgoane, scânduri, parapete, trupuri, bucăți de trupuri. senzația de lipire, de năclăială, glisare continuă, instabilitate. plagă peste plagă. aerul

pe fata asta o știu dintr-o altă lume venind agale deșiră timpul din palme vase rotunjite din lut în care viața își cunoaște formele se nasc de fiecare dată când își trece degetele cu

de un timp rostogolesc un bolovan tot mai îngroșat și imperfect îmi trece de umeri râsete și ghionturi sângele prin inimă rostogolesc sufletul meu înăuntru (2 aug. 2011)

iată o clipă mică-mică dar foarte ascuțită, te poți înțepa și, cel mai rău, este că poate să-ți intre pe sub piele cu indecență microscopică și să se miște în voie, cu indiscreția unei iscoade, fără

vă văd vă văd de oriunde aș fi gâtul meu scurt se rotește programatic îmi trag harta cu oameni mă plimb prin fiecare într-unul am zăbovit i-am derulat poeziile mele de dragoste și a părut

într-o zi m-am prăbușit cum ai dărâma o biserică și clopotul zvâcnește cu buza spartă Îl credeam răstignit în oasele mele dar așeza cărămidă peste mângâieri m-a ridicat ca pe Cruce în

în viața mea se întâmplă un bărbat poematic îmi scrie cuvinte eclatante fulgere pe care prind trup din trupul lor carne din carne atingerile pătrunderi diacritice împlinesc sensuri speciale

am sădit un măr a dat în rod am zis mai întâi să iubesc și am dus fructul la gură gura ta a mușcat din gura mea și gustul acela nu era prea rău am încăput amândoi în același măr felix

scriu pentru că am o stare proastă întotdeauna au grijă unii alții aproape toți dar îi atrag contrariile se atrag dacă eu scriu prost ei scriu bine dacă eu mă simt prost ei se simt bine dacă eu ei nu

ăsta e și nu ține să-l placă toată lumea dacă vrea își dă părul pe spate să-i vedem fruntea lată ca o pășune cosită de gânduri sub cerul unui cozoroc când își pune ochelarii reflex pe retine

un perete umărul o cârpă stoarsă și cineva îl șterge cu melancolie în picăturile purpurii sunt eu bat în zidul de cărămidă să-mi răspundă înăuntru e totul alb ca o ninsoare de cireși

ce mă fac cu iubirea asta pe care o gonesc dar ea se întoarce obedientă se uită în ochii mei cățeaua fix în ochii mei cred că a găsit înțelegerea se așază pe labele din spate și mi-adulmecă gândurile

Era un bărbat pe cât de pirpiriu, pe atât de încrezut în forțele sale. O figură bestială. Când ieșea în public, nimeni nu îndrăznea să intre în vorbă cu el așa, fără să aibă vreun motiv întemeiat,

elicea decupează viermișori de aer ei ne confundă cu clorofila și ne ciupesc de mâini de buze de tot prefăcuți în orificii și spirale fosforul uman ne întruchipează într-un fel de reclamă

cum omoram orizontul cu pietre dădeam printre crengile unui dud înalt până la răscrucea soarelui cu luna îl asaltam cu praștiile trosneau în noduri țipete de păsări cu gurile căscate

mă aflu lângă timonier când aud lumeee mai avem de plutit în derivă câteva mile de oameni goi fără speranțe decadenți cum bine le stă să facă valuri mă clatin și dintr-odată am rău de

să ne-așezăm la o porție de singurătate paharul e plin și jumătatea lui până în gât de lichidul acela nimic nu mă îndeamnă spre însămi făptura ivită dintr-o întâmplare o masă de liniște