uneori stând pe vechea bancă

am impresia că sunt închisă într-o cabină telefonică de sticlă fumurie prin care văd orice, însă, nimeni nu sesizează că mă aflu înăuntru. mă sun și vorbesc mie însămi. îmi pun tot felul de întrebări la care ezit să răspund ori, dimpotrivă, mă enervez, gesticulez cu mâini de manifestant, ridic tonul de parcă aș vrea să spun ceva unei mulțimi care cuprinde globul, îmi șterg sudoarea dinspre o tâmplă spre cealaltă cu batista colorată ca un steag, sângele mi se urcă la cap în timp ce urmăresc oamenii cum trec apatici, șterși până la dispariție. unii par ei înșiși niște cabine înțepenite, fiare cu ochi de sticlă prin care transpare, densă, răceala. înăuntrul lor, singurătatea se ascultă ca europa liberă, se aude bâzâizul unui post de radio pe frecvențe înalte, multe voci spun ceva nelămurit, se amestecă, se suprapun, se estompează unele pe celelalte, se gâtuiesc, se pierd, revin, se ciocnesc, se sparg în timpane și tot așa, numai că, în afară, nu se aude absolut nimic. și trecătorii, alții, privesc în gol, ca și cum nu am exista. cel puțin mă consolez cu gândul că, oricum, nimeni nu ar înțelege nimic.

câteodată, mă surprind tăcând, atât de mult încât aud toate nemulțumirile lăuntrice. cum se mai revoltă, cum își strigă, cum se iau la harță. o adevărată răzmeriță se dezlănțuie în mine și mă pomenesc cu geamurile sparte, cu telefonul smuls din perete și, pe firele terfelite, un ultim impuls metalic ruginit alo alo e cineva acolo?

octombrie.

(21 oct. 2011)