Ottilia Ardeleanu

un perete umărul o cârpă stoarsă și cineva îl șterge cu melancolie în picăturile purpurii sunt eu bat în zidul de cărămidă să-mi răspundă înăuntru e totul alb ca o ninsoare de cireși

ce mă fac cu iubirea asta pe care o gonesc dar ea se întoarce obedientă se uită în ochii mei cățeaua fix în ochii mei cred că a găsit înțelegerea se așază pe labele din spate și mi-adulmecă gândurile

Era un bărbat pe cât de pirpiriu, pe atât de încrezut în forțele sale. O figură bestială. Când ieșea în public, nimeni nu îndrăznea să intre în vorbă cu el așa, fără să aibă vreun motiv întemeiat,

elicea decupează viermișori de aer ei ne confundă cu clorofila și ne ciupesc de mâini de buze de tot prefăcuți în orificii și spirale fosforul uman ne întruchipează într-un fel de reclamă

cum omoram orizontul cu pietre dădeam printre crengile unui dud înalt până la răscrucea soarelui cu luna îl asaltam cu praștiile trosneau în noduri țipete de păsări cu gurile căscate

mă aflu lângă timonier când aud lumeee mai avem de plutit în derivă câteva mile de oameni goi fără speranțe decadenți cum bine le stă să facă valuri mă clatin și dintr-odată am rău de

să ne-așezăm la o porție de singurătate paharul e plin și jumătatea lui până în gât de lichidul acela nimic nu mă îndeamnă spre însămi făptura ivită dintr-o întâmplare o masă de liniște

apa flecărește la mal ascult fiecare vorbă dar când să aflu adevărul se sparge de pietre se-alege praful vântul pune limba și-l scuipă în scaieții de bronz chefalii sucălesc aerul pe sub

după ce a vizitat prăpăditul de apartament de câteva ori în ziua aceea insistând asupra îmbinării lucrurilor tubulare cu înveliș asupra cotiturilor și trecerilor pe la colțuri s-a făcut

A dat buzna. Cu o față umbrită de cozorocul cadrilat. Ea singură, neputând să doarmă. Cu pletele răsfirate dezordonat, în vârful capului, prin ghearele unui clește artizanal. Purtând un moț de

din scoarța unui copac îmi aud inima o ciocănitoare încrustează nume cerul a prins o plasă de frunze se zbat de parcă de disperarea lor îmi arde trece trenul de opt sau în orice caz

Nu vreau să moară mama. Nu sunt deloc pregătită. La invazii. Brusc, neamurile au început să mă cunoască. Oameni pe care i-am văzut arareori sau niciodată. Nu știu nici măcar cum îi cheamă. Ba da, se

doar silueta vântului mută aerul dintr-un loc în altul câte un plumb se aruncă în apa verde-posac sonde nădușite măsoară nivelul de empatie a oamenilor podețe între ei și

ce am înțeles eu este că am dumnezeu dar chiar Dumnezeu are un dumnezeu nu e de capul lui într-un univers pe care îl parcelează unul și altul se urcă în prima rachetă și valea pe lună nici măcar

poezia era de făină îți treceai degetele și aluat creștea cât doi obraji sănătoși dospeai cea mai rotundă filosofie despre oameni cu oameni visam în palmele cuvântului pe vatră

la fiecare amurg buzele-mi sunt roșii mă hrănesc din umbră de lup coamă flutură dinspre mare gheare se trag din rădăcini prin piele îmi ies haite pe crescătorul de cuvinte îl

în loc să scrii poezie care să fim serioși la ce anume folosește mai bine completezi un formular două cu unul sau mai multe visuri stabilești o rată pe un termen fix pe măsura

Jurnal. Oriunde ești, atmosfera rămâne grea de amintiri. Am găsit, ieri, în gardul de jnepeni o filă de pace, o scuză albă cu foșnetul unor aritmii de vreme. Vântul se lupta să o smulgă, nu știu

omul de plumb pășește în amurguri abandonându-se nervilor umbrele-i sunt grele tristeți lacustre trec anotimpuri ca niște obsesii îi plouă uitarea în suflet melancolice nopți fac zgomot de

nu era lampa lui aladin de gaz lumina ochilor noștri înghesuiți într-o carte lemne trosneau în suflete o sobă încinsă până a doua zi când ne despărțeam în nume de oameni ne duceam

Dumnezeu te-a ales pe tine să-mi arăți calea printre cuvinte când m-am rătăcit și nu înțelegeam ce trebuie să fac unii au râs de îngerii mei bonți căzuți într-o aripă cu ochii scoși tălpile

prietenii despre care am crezut că sunt adevărați m-au părăsit pur și simplu când m-am uitat în jur m-am văzut numai pe mine eram sătulă în plus oglinda cheală îmi oferea un

Jurnal. În oricare jumătate de locuință vidul devine tot mai dens și, când trec prin el, se bătătorește cenușiu, un pântece de pădure cu nou-născuți prin care a intrat buldozerul. Sentimentele îmi