elicea decupează viermișori de aer
ei ne confundă cu clorofila și ne ciupesc
de mâini de buze de tot
prefăcuți în orificii și spirale
fosforul uman ne întruchipează într-un fel
de reclamă
cum omoram orizontul
cu pietre
dădeam printre crengile unui dud înalt
până la răscrucea soarelui cu luna
îl asaltam cu praștiile
trosneau în noduri
țipete de păsări
cu gurile căscate
mă aflu lângă timonier când aud
lumeee
mai avem de plutit în derivă
câteva mile de oameni
goi
fără speranțe
decadenți
cum bine le stă să facă
valuri
mă clatin și dintr-odată
am rău de
să ne-așezăm la o porție
de singurătate paharul e plin
și jumătatea lui până în gât
de lichidul acela
nimic nu mă îndeamnă
spre însămi făptura
ivită dintr-o întâmplare
o masă de liniște
apa flecărește la mal
ascult fiecare vorbă
dar când să aflu adevărul
se sparge de pietre
se-alege praful
vântul pune limba
și-l scuipă în scaieții de bronz
chefalii sucălesc aerul
pe sub
după ce a vizitat prăpăditul
de apartament
de câteva ori în ziua aceea
insistând
asupra îmbinării lucrurilor
tubulare
cu înveliș
asupra cotiturilor și trecerilor
pe la colțuri
s-a făcut
A dat buzna. Cu o față umbrită de cozorocul cadrilat. Ea singură, neputând să doarmă. Cu pletele răsfirate dezordonat, în vârful capului, prin ghearele unui clește artizanal. Purtând un moț de
din scoarța unui copac
îmi aud inima
o ciocănitoare
încrustează nume
cerul a prins o plasă de
frunze se zbat
de parcă de disperarea lor îmi arde
trece trenul de opt sau
în orice caz
Nu vreau să moară mama. Nu sunt deloc pregătită. La invazii. Brusc, neamurile au început să mă cunoască. Oameni pe care i-am văzut arareori sau niciodată. Nu știu nici măcar cum îi cheamă. Ba da, se
doar silueta vântului
mută aerul dintr-un loc
în altul
câte un plumb se aruncă
în apa verde-posac
sonde nădușite
măsoară nivelul
de empatie a oamenilor
podețe între ei
și
ce am înțeles eu este că am dumnezeu dar
chiar Dumnezeu are un dumnezeu nu e de capul lui
într-un univers pe care îl parcelează unul
și altul se urcă în prima rachetă și valea
pe lună nici măcar
poezia era de făină
îți treceai degetele și
aluat creștea cât doi
obraji sănătoși
dospeai cea mai
rotundă filosofie
despre oameni
cu oameni
visam
în palmele cuvântului
pe vatră
la fiecare amurg
buzele-mi sunt roșii
mă hrănesc din umbră de lup
coamă flutură dinspre mare
gheare se trag
din rădăcini
prin piele îmi ies
haite
pe crescătorul de cuvinte
îl
în loc să scrii poezie care
să fim serioși
la ce anume folosește
mai bine completezi un formular două
cu unul sau mai multe visuri
stabilești o rată
pe un termen
fix
pe măsura
Jurnal.
Oriunde ești, atmosfera rămâne grea de amintiri. Am găsit, ieri, în gardul de jnepeni o filă de pace, o scuză albă cu foșnetul unor aritmii de vreme. Vântul se lupta să o smulgă, nu știu
omul de plumb
pășește în amurguri
abandonându-se nervilor
umbrele-i sunt grele
tristeți lacustre
trec anotimpuri
ca niște obsesii
îi plouă uitarea
în suflet melancolice nopți
fac zgomot de
nu era lampa lui aladin
de gaz
lumina ochilor noștri
înghesuiți într-o carte
lemne trosneau în suflete
o sobă încinsă
până a doua zi când
ne despărțeam
în nume de oameni
ne duceam
Dumnezeu te-a ales pe tine
să-mi arăți calea printre cuvinte
când m-am rătăcit și
nu înțelegeam ce trebuie să fac
unii au râs de îngerii mei bonți
căzuți într-o aripă
cu ochii scoși
tălpile
prietenii despre care
am crezut că sunt adevărați
m-au părăsit
pur și simplu
când m-am uitat în jur
m-am văzut numai pe mine
eram sătulă
în plus
oglinda cheală
îmi oferea un
Jurnal.
În oricare jumătate de locuință vidul devine tot mai dens și, când trec prin el, se bătătorește cenușiu, un pântece de pădure cu nou-născuți prin care a intrat buldozerul. Sentimentele îmi
m-am înecat cu sufletul tău
am tras din el până mi-am supt buzele
l-am strâns în limbă
cuvânt peste cuvânt
l-am plimbat pe gât și prin plămâni
deseori
am făcut rotocoale de pus pe degete
el
Jurnal.
Când ei nu i-a mai păsat, s-a dus totul de râpă. Și de unde nu era Dumnezeu, acum chiar că intraseră în Marea Rătăcire.
Apartamentul cu două camere dă spre ghiol de parcă ar căsca ochii la
Jurnal.
O iau de la zero. Azi, august demențial. Îmi tremură bărbia.
Niște țânțari admiră tabloul dinaintea lor, cu ochiuri pe care praful depune sedimente, mici cochilii în care timpul intră
dădurăm ce dădurăm cu mâinile
și din piatră începură să iasă toate
istoriile hărțile și comorile
pe care nici nu bănuiam că
le-om descoperi vreodată
printre atâtea oscioare
dă-te mai