Ottilia Ardeleanu

limba poetului iubirea – nimic să o stingă (17 iulie 2011)

imaginile îmi par mișcate casele își pierd acoperișurile păsările se dezbracă de penaj oamenii se destramă în gânduri poezia se moleșește ca o ciocolată cu lapte aș deschide lumea să intre

Uneori, marea poate fi atât de liniștită în epiderma ei lunecoasă, tatuată de navigatori și de corpuri în deux-pièces ori altfel. Cu geamandurile adulmecând, pare a fi într-o iubire color cu

pe drumul melcilor am ținut-o ușor încât pocnetele să rămână sub tălpi oricât păreau de zidiți în iarbă și crengi de fapt construiau piramide mă ajunseseră din urmă și mă lucrau în pori

Te uită! Din clipa în care nu le mai arăți că exiști. Oricât de multe lucruri ai fi făcut. Pentru ei. Chiar dacă ai lăsat să împrumute cuvinte, gesturi, mimică. Un pic și telefonul, apartamentul

dau să ies din mine vântul închide ușa îmi prinde gândul mai mult înspre oameni nici înăuntru nu e prea liniște de când au căzut clopote în curte printre atâția trecători uit să-mi

din degete îi alergau murgi pe o pajiște care se sfârșea la un semn cum ai închide o carte cu pinteni de gânduri loviți se auzeau tropotind pe sub mâna arcuită ca un căpăstru de

Motto: \"sunt un om sensibil, mă supăr ușor, și, mai mult de formă, iubesc oamenii, istoria și pot jura că literatura este viața mea.\" (“santa locura”) Aproape că pot jura că așa

Nimic nu este mai surprinzător decât metamorfozarea timpului. Mă intrigă felul cum se alungește, se turtește, se răsfiră, se încâlcește... Cum se dilată a veșnicie, ori se contorsionează și se

să fie vreun an de când o muzică se construiește pe un portativ uman notă cu notă fiecare țesut reverberează simt dansul cuvintelor le trebuie atât de puțin să se acordeze ascultă acolo

am urcat pe vertebrele reptilei până am dat de lumină acolo erai atât de sfios că trupul s-a făcut lut și l-am lăsat în mâinile Tale pentru tot ce ar putea să încapă într-un o și într-un

în fiecare seară împăturesc viața într-o cutie atât de ușoară încât n-ai spune că înlăuntru se află oameni îi studiez așa cum stabilești dimensiunile unui portret creion distanță

catarge crucifică cerul tulburat de pești între coapsele caselor plutitoare soarele se scufundă cu tălpi de rață sălbatică până în camerele lichide unde viața pare lină sufletele înmuiate

primise o vioară singurul trup știutor de tainele ființei în orice acord încăpea o lume întreagă chiar și copilăria uitată pe câmp cu cerul cât o pălărie de soare cântecele veneau din

dacă ai ști cum să-ți cauți cuvintele într-un nul să rămâi un eccum modo fără atâtea desprinderi spontane nu clătina luciditatea până la răsturnare și nu mai tângui când îți trec prin

Azi plânge. Pe lângă casă, lăcrămioare. Iarba pare ninsă cu sute de cranii minuscule și are miros de tămâie. Oamenii au trupuri de felinare de cimitir prin care se vântură spirite. Cireșii pe care

Nimic nu părea să prevestească o astfel de atmosferă. Nici ploaia de cuburi de gheață de ieri din care mi-aș fi putut construi un iglu la mare, nici paradoxala jumătate de aversă de azi. După

nu mai este ce-a fost e un convoi de alei cu oameni căzuți și nici măcar nu a venit toamna soarele s-a scurs sinistru pe toate bordurile până la îngălbenire chiar și iarba are niște

uns cu oameni pământul alunecă pe o roată dințată îngălbenită timpul pedalează pedalează cu milioane de inimi putere într-o cursă nebună în fiecare lasă o ștafetă și trece cu blugii

în fiecare seară mă încui într-o cameră de cristal rulez aripi de fluturi și le înmoi în lichidul albastru picur semn cu semn până ce se aude numai susurul fiecare venit își lasă hainele pe

copiii au izbucnit pe stradă la prima oră din mine au ieșit zâmbete zâmbete ca regimentele bunicului au bătut pas de defilare prin sufletul meu apoi au depus jerbe (1 iunie 2011)

spăl și mă gândesc cum ne curățăm de noi de zilele tot mai puține viața e delegație o valiză care nu se golește niciodată de sentimente înghesuite între haine mereu pe ducă totdeauna

când am deschis fereastra prima dată în seara lăsată pe gânduri chiar pe glaful dinspre grădina de stele luna părea un instrument de ciupit o mână divină pe lângă coarde le-a atins