Ottilia Ardeleanu

la fiecare amurg buzele-mi sunt roșii mă hrănesc din umbră de lup coamă flutură dinspre mare gheare se trag din rădăcini prin piele îmi ies haite pe crescătorul de cuvinte îl

în loc să scrii poezie care să fim serioși la ce anume folosește mai bine completezi un formular două cu unul sau mai multe visuri stabilești o rată pe un termen fix pe măsura

Jurnal. Oriunde ești, atmosfera rămâne grea de amintiri. Am găsit, ieri, în gardul de jnepeni o filă de pace, o scuză albă cu foșnetul unor aritmii de vreme. Vântul se lupta să o smulgă, nu știu

omul de plumb pășește în amurguri abandonându-se nervilor umbrele-i sunt grele tristeți lacustre trec anotimpuri ca niște obsesii îi plouă uitarea în suflet melancolice nopți fac zgomot de

nu era lampa lui aladin de gaz lumina ochilor noștri înghesuiți într-o carte lemne trosneau în suflete o sobă încinsă până a doua zi când ne despărțeam în nume de oameni ne duceam

Dumnezeu te-a ales pe tine să-mi arăți calea printre cuvinte când m-am rătăcit și nu înțelegeam ce trebuie să fac unii au râs de îngerii mei bonți căzuți într-o aripă cu ochii scoși tălpile

prietenii despre care am crezut că sunt adevărați m-au părăsit pur și simplu când m-am uitat în jur m-am văzut numai pe mine eram sătulă în plus oglinda cheală îmi oferea un

Jurnal. În oricare jumătate de locuință vidul devine tot mai dens și, când trec prin el, se bătătorește cenușiu, un pântece de pădure cu nou-născuți prin care a intrat buldozerul. Sentimentele îmi

m-am înecat cu sufletul tău am tras din el până mi-am supt buzele l-am strâns în limbă cuvânt peste cuvânt l-am plimbat pe gât și prin plămâni deseori am făcut rotocoale de pus pe degete el

Jurnal. Când ei nu i-a mai păsat, s-a dus totul de râpă. Și de unde nu era Dumnezeu, acum chiar că intraseră în Marea Rătăcire. Apartamentul cu două camere dă spre ghiol de parcă ar căsca ochii la

Jurnal. O iau de la zero. Azi, august demențial. Îmi tremură bărbia. Niște țânțari admiră tabloul dinaintea lor, cu ochiuri pe care praful depune sedimente, mici cochilii în care timpul intră

dădurăm ce dădurăm cu mâinile și din piatră începură să iasă toate istoriile hărțile și comorile pe care nici nu bănuiam că le-om descoperi vreodată printre atâtea oscioare dă-te mai

Unu. Poate fi singură(u)tăciosul, un fel de mascul(in) al singurătății, adică atunci când lumea este plină de ea, una, dar tu nu te vezi decât pe tine, unu(l), ceva nehotărât în numele lumii.

roată de moară se învârtește din mine decupat rotund aerul doare la fiecare smucire devine mai vânăt pe carnea mea se așază oameni bătuți de gânduri mă inspiră din ce în ce mai

țin drumul mării o mașină de maramureș încetinește pe pod încotro mamaia te poți lua după soare dar faci un semn cu mâna ce sentiment să te simți de-al locului un cuplu mă depășește ea

varsă peste stâlpi de beton fire de înaltă se scutură se scutură chopin în mine se așază și vărs cafeaua la litera i de mult nu-ți mai place cum scriu aplecat (21 iulie

limba poetului iubirea – nimic să o stingă (17 iulie 2011)

imaginile îmi par mișcate casele își pierd acoperișurile păsările se dezbracă de penaj oamenii se destramă în gânduri poezia se moleșește ca o ciocolată cu lapte aș deschide lumea să intre

Uneori, marea poate fi atât de liniștită în epiderma ei lunecoasă, tatuată de navigatori și de corpuri în deux-pièces ori altfel. Cu geamandurile adulmecând, pare a fi într-o iubire color cu

pe drumul melcilor am ținut-o ușor încât pocnetele să rămână sub tălpi oricât păreau de zidiți în iarbă și crengi de fapt construiau piramide mă ajunseseră din urmă și mă lucrau în pori

Te uită! Din clipa în care nu le mai arăți că exiști. Oricât de multe lucruri ai fi făcut. Pentru ei. Chiar dacă ai lăsat să împrumute cuvinte, gesturi, mimică. Un pic și telefonul, apartamentul

dau să ies din mine vântul închide ușa îmi prinde gândul mai mult înspre oameni nici înăuntru nu e prea liniște de când au căzut clopote în curte printre atâția trecători uit să-mi

din degete îi alergau murgi pe o pajiște care se sfârșea la un semn cum ai închide o carte cu pinteni de gânduri loviți se auzeau tropotind pe sub mâna arcuită ca un căpăstru de

Motto: \"sunt un om sensibil, mă supăr ușor, și, mai mult de formă, iubesc oamenii, istoria și pot jura că literatura este viața mea.\" (“santa locura”) Aproape că pot jura că așa