Clișeu55: Azi sunt negativistă

Nu vreau să moară mama. Nu sunt deloc pregătită. La invazii. Brusc, neamurile au început să mă cunoască. Oameni pe care i-am văzut arareori sau niciodată. Nu știu nici măcar cum îi cheamă. Ba da, se cheamă unchi, mătuși, veri, nepoți, un șirag de nestemate. Dar eu nu mai port de mult podoabe. Prefer simplitatea, naturalețea. Confortul unei zile normale, fără stridențe, fără erupții, fără deversări. Au început cu telefoanele. Dar ce să discut eu cu aceste personaje? N-am avut nicio tangență. N-am schimbat nicio carte între noi. Mi le amintesc vag, de pe vremuri, când veneau la sărbătorile pascale ori la cele de Crăciun. Se ghiftuiau bine, făceau glume nesărate, uneori se contraziceau până când mama lua vina asupra ei numai ca să aplaneze orice conflict, cercetau fiecare colț de casă, de grădină, de grajd, de orice. Puneau întrebări neplăcute, îmi dădeam seama după atmosfera ridicolă urmată de o tăcere în care se auzeau numai sorbituri, plescăieli și înghițituri. Apoi, tot mama o dregea cumva fiindcă iarăși începea sporovăiala. Uneori, unchiul de la oraș îi suia pe toți în mașină și plecau la câmp, dădeau târcoale și pe acolo o vreme, pe urmă, seara, umpleau pahar după pahar și mă trimiteau în odaia de alături, să le pun o placă de 33 cu populară care s-ar fi asortat minunat cu starea generală, recunosc, însă, eu alegeam, din multele pe care le aveam, silence, la timpul acela abia pricepeam franceza, numai că acel cântec avea o rezonanță ciudată asupra sufletului meu de o frăgezime ca de lăstăriș, pe care am zdrobit-o, încetul cu încetul. După câteva zile, în care o luau de la capăt cu aproape aceleași manifestări, aceleași subiecte și mereu o încordare aflată pe punctul unei izbucniri, plecau cu multe bagaje, deși, la sosire, aveau mâinile goale. Unii, zâmbind, poate de fațadă, alții, vizibil nemulțumiți, iar restul, cu un aer zeflemitor, încât, mai târziu, când am realizat pentru ce și de ce, mi-am pus tot felul de întrebări la care, în sfârșit, mi-am răspuns. Cu toate astea, tot refuz, câteodată, adevărul. Trăiam la țară. Muncă multă: curte, animale, grădină, câmp. Fiecare zi părea o roată imensă care făcea un ciclu complet din poarta casei și până în celălalt capăt al lumii unde primeai aceiași oaspeți: o bucată de pământ, o sapă, un ulcior cu apă de fântână, un codru de pâine sau o bucată de mămăligă, un soare cât roata despre care spuneam și, rar de tot, câte un zâmbet din dreapta, din stânga. Ne întreceam în rânduri și în tăceri care ne ardeau până sub tălpi. Uitam să mai vorbim. Ne înțelegeam din acele priviri… aveam o asprime în ochi, în vorbe și gesturi, pe măsura pământului care nu se lăsa întors după buna noastră vrere. Pe parcurs, fiecare dintre aceștia pleca în locul cuvenit. Soarele, la asfințit. Ne gonea și pe noi. Aruncam sapa pe umăr. Pământul rămânea pe loc. De parcă știa că nu-l luăm cu noi, nicăieri. Niciodată. Acum, cine știe pe mâinile cui a ajuns?! I-am purtat de grijă cât am putut. Iar el ne-a recompensat, umil uneori, cu hrana pentru iernile aprige în care lumea noastră se făcea mică-mică, atât cât o casă în care ardeau, unele pentru altele, câteva suflete împletite ca într-o flacără de lampă. Când ajungeam acasă, îmi simțeam stomacul o felie de mămăligă, iar inima un lacăt care închidea cerul și pământul, odată ce puneam capul pe pernă și adormeam, de cele mai multe ori, doar cu imaginea unei mese îmbelșugate. Duminicile erau totdeauna prea scurte și cred că prea fericite din cauza libertății pe care o primeam, aproape cu pipeta, de la adulți, ei care cunoșteau toate metehnele și toate leacurile, caii putere ai gândurilor mele înadins aventuriere în lumea aceea plină de curățenie și mult prea cuminte a satului. Cel mai frumos era seara, când mă întâlneam cu cei de vârsta mea sub un zarzăr – locul cenaclului copilăriei - și recitam, cântam și mai încingeam și câte un joc de-al zonei. Copii-vecini, copii-prieteni, a doua zi parcă deveneam alte creaturi, mult prea mature, luând viața de grumaz, aidoma părinților și bunicilor noștri. Nu vreau să moară mama. Nu sunt deloc pregătită. Să îngrop matca. Să răscolesc pământul. În alt sens, acum. Au continuat cu vizitele. Au venit pe nepusă masă. Azi unii, mâine alții… Cu niște fețe mascat-afectate, oare de ce?! De ce tocmai acum? De ce musai pe la mine? Nu-mi amintesc să-mi fi acordat vreo importanță. Devenisem interesantă? Un bun comun? Un consumabil perfect? Un loc de pelerinaj? …? În timp ce își beau cafelele inspectau, suspectau, se lamentau. Am aflat atâtea povești ciudate, apăsătoare, croșetate dinadins ca să pună tiv mâhnirilor mele mai vechi și mai noi. Situația e critică. Mama nu se mai poate mișca. Abia mai poate vorbi și, în curând, nu cred că mă va mai recunoaște. A început cu niște dureri în suflet care s-au tot extins până la agravarea oricărei comunicări. Trăia, de mult, într-o închisoare de sentimente pe care le supusese torturii tăcerii. Ajunsese să n-o înțeleagă nimeni. Sau aproape. Posibil că toată puterea pe care a avut-o în comportamentul extrinsec să fi avut un corespondent molâu înlăuntru, unde orice atingere neplăcută devenea virulentă. Se uită prea des în sus. Într-un punct inert. Cu un portret șters. Parcă nu ar fi al mamei. Când mă vede, face așa, niște semne ca și când ar vrea să spună: faceți ce vreți cu mine. Nu mă mai interesează nimic. Dacă un licăr de luciditate pâlpâie în lampa fumurie a privirii, chipul i se luminează. Un rest din mama. Deja mă întreb: unde e mama?! Nu vreau să moară mama. Toți ar tăbărî pe mine, pe viața mea dintr-a ei, pe munca mea dintr-a ei, pe masa mea dintr-a ei. Dar eu nu sunt puternică așa cum a fost ea. Eu nu aș rezista niciun minut. Mă tem să nu fac vreo prostie. Mă tem să nu mi se răscoale toate cuvintele nespuse atâta amar de vreme, să nu fac vreo imprudență. Nu vreau. Să moară mama. (2 septembrie 2011)