1

Jurnal. O iau de la zero. Azi, august demențial. Îmi tremură bărbia. Niște țânțari admiră tabloul dinaintea lor, cu ochiuri pe care praful depune sedimente, mici cochilii în care timpul intră să-și tragă răsuflarea. Dinăuntru îmi pare o pictură în puncte agățată pe turnul bisericii, de unde unii așteaptă izbăvirea. Tot pe acolo, câte-o limbă de vânt se aude plescăind. Sictirit. Amurg vânăt. Instinctiv duc mâinile la pleoape și o durere mă izbește peste degete. În prelungire, lumea, ca o dâră de amărăciune despicând zarea. Soarele, ochi de bou ieșit din orbită, zvâcnește leneș lipit de peretele de stuf care se adapă din ghiol. Indignarea nu vine de la indigoul de copiat sentimente. Toate răbufnirile au trecut pe celelalte pagini. Poate de aceea am inima goală. Și niciun cuvânt. Tăcerea e o fufă cu fițe care vrea să fie deasupra. Poate de aceea totul se mototolește în mine, aidoma poemului pe care îl strâng în pumn și încerc să dau coș. Nu m-am mai jucat de mult. Oricum, nu m-aș auzi decât pe mine. Și mai cert, aș rata. Punctul unu: ruptura e mare. Numai înțelepciunea poate intra în operație. Anestezic! (3 august 2011)