Sari la conținutul principal
Poezie.ro
Proză

Clișeu57: Vecinătate cu o femeie

6 min lectură·
Mediu
Motivul scărpinării palmei stângi este adevărat. Am primit niște bani la care nu mă mai așteptam. Împrumutasem vecinei aproape toată pensia acum o jumătate de an. Are un nepot de vreo 4 ani cu probleme respiratorii. Și cum mie mi se rupe sufletul de lighioane și de copii... Când s-a înființat la ușă bocind în șapte batiste și-o poală, m-am speriat, am crezut, mai întâi, că a pățit ceva mama bietului copil. Că era să încheie socotelile cu viața în câteva rânduri, câte am aflat eu, că n-or fi spus ele chiar tot. Am luat-o de braț și am îmbrâncit-o ușor, așa cum era de molatecă, pe fotoliul din sufragerie, apoi, i-am sugerat să-mi spună ce se întâmplă. Așa am aflat, după ce am așezat-o, într-un târziu, și la masă, după ce a îngurgitat două lingurițe de dulceață de cireșe negre cu un pahar de apă, după ce am golit tot platoul de fructe într-o pungă de plastic pe care am pus-o alături, să nu o uite la plecare. Când i-am întins și teancul de bani, între noi două s-a interpus tăcerea. Așa avea să se întâmple pentru multă vreme. Chiar dacă, răstimp, ne vom mai fi întâlnit de nenumărate ori. Constat că ea are un handicap. După ce îi sari în ajutor, nu te mai cunoaște. Dimpotrivă, îți auzi tot felul de vorbe. De când sunt nu am pomenit specimen, dar, cum spuneam, nu rezist unui plânset de copil. De aceea. Ne plimbăm, agale, și toamna se ține după noi, curioasă. Printre atâtea vorbe, pe care ni le împărtășim, bătrâna și eu, o simt revoltată. Își vântură frunzele și suflă îmbufnată de parcă ceva nu-i convine. Ne bate pe umeri, aproape insistent. O fi vrând să ne zică ceva. Noi o ignorăm, de parcă am lua-o peste picior. Ne așezăm pe o bancă, toamna între noi. Nu mai contează însemnele de pe copertina galbenă. Acolo, întreaga lume este cât o bisericuță. Ne tragem sufletul, fiecare în felul ei. Deși aproape suflet în suflet, cine știe câte universuri de gânduri ne despart?! Un stol de vrăbii se joacă prin arțari. Deodată, o zbughește, de parcă ar fi simțit un vânător dibaci. Nu este decât motanul la pândă. Suficient ca să tulbure o atmosferă plăcută. Ne regăsim și, cu priviri aprobative, ne continuăm discuția, eu mai mult ascultând-o, nedumerită, indignată, furiosă, răspunzând selectiv, exclamând, gesticulând în funcție de reacție, aprobând, dezaprobând... Copilul avea probleme, răcea mereu, trebuia să meargă de urgență la medic pentru investigații, deși, din câte știam eu, mai fusese cu el de câteva ori la pediatru, apoi, la orelist, la alergolog, în sfârșit, am încercat să-i dau câteva repere din ce mai cunoșteam și eu. S-a lamentat întruna, așa încât, cum îți spuneam, până la urmă, i-am dat cam toți banii pe care îi aveam în casă, cu excepția câtorva hârtii, nesemnificative, care să-mi asigure pâinea cea de toate zilele, până peste aproape o lună când aveam să intru în posesia următoarei pensii. Nu mi-a trebuit mult să mă gândesc. Aveam făină în casă, niște legume, fructe și ceva carne în congelator. Eh, și-așa îmi propusesem un pic de regim, o cură de slăbire nu mi-ar fi stricat. Iată, deci, un gest de întrajutorare devenit un motiv bun de a-mi vedea de propria sănătate. Și râde sec, privind spre norii care trec nestingheriți spre nicăieri, ca și noi care încotro ne îndreptăm, poate spune cineva?! Și chiar îmi face semn, lovindu-mă ușor. Nicolas, fiindcă așa îl cheamă, este un copil ager, dintr-o mamă frumoasă, dar atât, și un tată cu alură de atlet, dar atât. Dacă l-ai vedea, dacă l-ai asculta, ai înțelege cât e de inteligent... (aici mai că-mi vine să-i spun că toți copiii din ziua de azi sunt isteți, dar aș mâhni-o, este prea entuziasmată când îmi vorbește despre el, așa că nu am de gând să-i stric plăcerea). De ce este bolnăvicios doar mama natură poate ști. Eu cred că exagerează cu el. Cum se murdărește un pic, îl și schimbă de haine. Nu are voie acolo, nu are voie dincolo, să nu pună mâna pe vreun animal, să nu se joace în nisip, nici la fântâna arteziană nu se poate fiindcă se udă, cu ceilalți copii nu prea se joacă fiindcă s-ar putea să fie răciți sau dacă au cine știe ce boli?!... Dar, un copil ce trebuie să facă, atunci?! Să-l închidem într-un glob de sticlă?! Să privim la el ca la un desen animat?! Este ca și când i-am îngrădi de pe acum viața într-un țarc vid, ca și când i-am interzice zborul, neputând vreodată să se desprindă, ca și când i-am anchiloza simțurile... Și-apoi, mai e ceva, tot timpul aleargă cu mâncarea după el. Ca să înghită o linguriță de ciorbă, dau un exemplu, trebuie să facă diverse ghidușii, ca la circ. Tatăl a lucrat o vreme în construcții. Câștiga bani frumușei din moment ce și-a luat o mașină ultimul trăsnet. Ce nu am înțeles eu este de ce nu și-a luat o casă?! De ce s-au înghesuit bunic, bunică, fiică, ginere, nepot, o altă fiică, un alt ginere în doar două camere, la parter?! Părinții au făcut ce au făcut că s-au despărțit și Nicolas a rămas în grija bunicii, vecina mea, și ea fără bărbat. Mama lui este plecată la muncă, în Italia. Cine altcineva să mai întrețină casa?! Le trimite de acolo bani, alimente și celelalte. Și din câte am priceput eu, bani ar fi destui ca să poată crește și îngriji de nepot, dar am cam văzut cum îi risipește pe toate prostioarele... ca să aibă copilul. Că merită! Ei, din câte știu eu, nimeni nu se naște cu merite. Dar, obsesiile unora sunt ca aureolele... Eu, o pensionară care a muncit la combinatul chimic ani de zile și uite-mă întreagă, sănătoasă și încă dornică de viață. Dar nu mai pot, crede-mă, nu mai pot să o ascult cu toate problemele ei. Le am eu pe-ale mele. Multe. Și un oftat greu sparge tăcerea care se așternuse preț de câteva minute. Fiindcă nici nu mai știam cum să reacționez: să o compătimesc, să o cert... Știi, bătrânețea e urâtă. Toți te ocolesc. Nimeni nu mai are nevoie de tine, doar de banii tăi. Atât. Se întreabă cineva dacă nu cumva tocmai bătrânimea are nevoie de ajutor, nu invers?! O ascult pe femeia aceasta a cărei vârstă doar de aspectul fizic este trădată, sufletul fiind îmbibat de tinerețe, și mă minunez cum poate un om ca ea, singur, cu o pensie mizeră să-i ajute pe cei în care ar trebui să-și pună speranțe. Viitorimea... Mă întorc în apartamentul meu. Cu toate aceste întrebări împăturite ca pe niște avioane de hârtie pe care vreau să le trimit în spațiu. Poate vor ateriza pe acele piste pe care trebuie... (25 oct. 2011)
044
0

Despre aceasta lucrare

Tip
Proză
Cuvinte
1.133
Citire
6 min
Actualizat

Cum sa citezi

Ottilia Ardeleanu. “Clișeu57: Vecinătate cu o femeie.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ottilia-ardeleanu/proza/13991978/cliseu57-vecinatate-cu-o-femeie

Comentarii (4)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

@emil-iliescuEI
Emil Iliescu
Un text ce ne amintește că lumea în care trăim este plină de nevoi și lipsuri. Un fapt cotidian, ce amintește tuturor că orice copil are nevoie de dragostea celor care l-au adus pe lume. Dar de o dragoste stabilă, pe care să o simtă în fiecare zi, nu de la depărtare, oricât de atrăgătoare ar fi prostioarele pe care se duc banii trimiși din cine știe ce colț al lumii de către unul dintre părinți.
Otilia, tu și când scrii proză atingi registre sensibile, imagini poetice: *Ne plimbăm, agale, și toamna se ține după noi, curioasă. Printre atâtea vorbe, pe care ni le împărtășim, bătrâna și eu, o simt revoltată. Își vântură frunzele și suflă îmbufnată de parcă ceva nu-i convine. Ne bate pe umeri, aproape insistent. O fi vrând să ne zică ceva. Noi o ignorăm, de parcă am lua-o peste picior. Ne așezăm pe o bancă, toamna între noi*.
Cu prietenie, Emil Iliescu
0
@ottilia-ardeleanuOA
Ottilia Ardeleanu
domnule Emil Iliescu, pentru prezență și pentru cuvintele generoase. așa este, copiii sunt bunul cel mai de preț, trebuie doar să învățăm să-i creștem cum se cuvine.

onorată,

Ottilia Ardeleanu
0
VD
Viorel Darie

Subiect, personaje, acțiuni, preocupări, filozofii, toate desprinse din cotidianul cel mai firesc, pe care-l găsești chiar și coborând din blocul cel de cartier cu patru etaje, pentru a participa la lecții de viață în părculețul dintre blocuri, acolo unde se judecă toate caracterele, filozofiile de viață, idealurile unor oameni depărtați de orice notorietate. Dar Dna Ottilia scaldă tot acest scenariu cu valuri de nostalgii de eternitate, de filozofie, de suspans al sensului vietii. Unde nu importanța lucrurilor contează ci simbolistica lăsata de Cel de Sus în sufletul oamenilor din orice categorie socială, cu orice înzestrare materială sau spirituală. Este o sursă de inspirație pentru un om cu inclinații artistice în curtea banala a unui bloc.

Viorel Darie
0
@ottilia-ardeleanuOA
Ottilia Ardeleanu
de trecerea și cuvintele lăsate în această pagină, domnule Viorel Darie.
vă mulțumesc foarte mult.

Ottilia Ardeleanu
0