Poezie
acest alb din cămașa lui
1 min lectură·
Mediu
în lumină de bumbac mă dezmeticesc
dar nu știu mă visează dumnezeu
lipită de pieptul lui liniștea ca o țesătură
moale mă strânge acum și colțurile casei
sunt steaua sub care m-am născut
ca o cârtiță care s-a înfundat în prea multă lumină
sunt și dacă mi-aș găsi brațele de unde să încep
când viața aici se termină în strai pur înveliș de
păcate pe care le port în mine ca în buzunare
largi umplute de materialul râvnit
de ce să țip sunetele m-ar îngropa în neauzul lor
fisură ar înainta în peretele meu stâng și tot ce ține
de acoperiș s-ar prăvăli peste ce-am înțeles a fi viață
mă visează de stau așa cuminte în el
temătoare să nu-i stric somnul
022808
0
Mărturisesc că nu am certitudinea că am decriptat exact eșafodajul (ideea) pe care ai îmbrăcat-o în broderia imaginilor metaforice care să ne-atingă sufletul. Poate fii și lumina lăptoasă a uterului în care pregătim intrarea în altă viață (amintiri din altele traversându-ne ca niște umbre adesea), poate catafalcul nopții, sau al vieții, cert este că în brațele Domnului ne odihnim zbaterea dureroasă a ființării, într-un "acasă" al cărui dor neostoit îl purtăm ca o rană veșnică! "Sunetele ne-ar îngropa în neauzul lor" - este de o frumusețe răscolitoare. Chiar dacă n-am decât o singură certitudine - că m-a îmbătat picătura de frumusețe - am nenumărate emoții! Nu știu povestea adevărată, dar pot scrie în suflet nenumărate variante! Îmi propun să mai revin! Mulțumesc! Cu drag, Maria