Suspect de poezie

O astfel de poezie trebuia scrisă de un om eventual calificat poet sau condamnat la eternitate sau măcar la a o târî în cârcă (pentru a fi mai aproape de poezie cu o depărtare)dar de un om cu niscai 80 "de rotiri cu planeta în jurul soarelui" și cu mai 200 de ani macerare de suflet, ca să aibă dreptul de merit a vedea așa adânc întru prăpastie.

Eu nu știu dacă Adrian pătrunde tot ce a pătruns aici, că după cum își face infuzie din rădăcinile cerului, mare minune să nu se killerească un înger spre a-l opri din înțeles, iar după cum erare humanum ,ai zice că nu se știe.
Încep cu ce mă lovește, pentru că e mai puțin:

- "am podul palmelor înfipte
în senzorii de nemișcare" conform formulării, versurile sugerează că deții podul palmelor, și atât, ceea ce stopează. Deci, dacă nu sunt "podurile palmelor înfipte", trebuie "podul palmelor înfipt".
- iar "bag cheia în yala" nu cumva este "yală"?

Iar acum, ce mă atinge pozitiv întru adâncul profunzimilor mele tenebroase:

Sunt aici versuri de o mare profunzime și putere de sugestie, cum nu întâlnești în 500 de texte cumulate. Trecând peste aspectul aforistic al fiecărui vers,
țin să evidențiez acele conexiuni și corelații despre care aș fi crezut că sunt întâmplătoare dacă nu aș fi citit biografia lui Adrian.

Deci, cea mai ciudată conexiune:

"puțin anxios, puțin uimit, puțin limitat,
deschis spre vechi, am podul palmelor înfipte
în senzorii de nemișcare"

corelat cu

"moale, previzibil, roșu, onest,
ca morții pe care am avut prilejul
să-i țin de mână."

- "puțin anxios" = "moale" -----corect?
- "puțin uimit" = "previzibil" ----- pentru că acel ce se uimește nu refuză, nu presiflează spontan, nu jignește realitatea, deci siderarea lui în fața minunii sau a nimicului e previzibilă.
- "puțin limitat" = "roșu" ---- pentru că limitele autoimpuse, impus-acceptate sau ancestrale nu pot fi depășite fără senzația păcatului.
- "deschis spre vecini" = "onest" ---- logic, nu?
- "palmelor înfipte în senzorii de nemișcare" = "morții pe care am avut prilejul
să-i țin de mână" ---- palma cu care am atins cunoașterea aproapelui, ce senzor de nemișcare mai profund se poate?


"țin oameni pe lângă mine cum își țin casele
țiglele pe acoperiș"

am fost tentat să mă-ncrunt, cloșca își ține puii pe lângă ea, casele țin țiglele deasupra, nu e același lucru! Dar adâncimea restului adâncului m-a trezit din luciditate: țiglele de pe casă pot să cadă, pot fi luate de vânt, pot fi sparte de grindină (neșteptatul, câte iubiri și apropieri ne fură fără-ntrebare!) pot fi vândute de cel ce-a contruit, de stăpân sau de venetici, pot fi schimbate cu o tablă ce-și pleacă rugina în fața ploii și a luminii, deci, mai alegorică înscăunare a aproapelui decât în țiglă, nu-mi pare de scris, Adrian, adevărat ai gândit aici!

"mă uit la o frunză întrebându-mă dacă nu cumva
e degetul arătător al unui fost bolnav de cancer."

cel ce vede în realitate ceea ce vederea nu poate să știe, restul versurilor sunt disimularea acestor viziuni, fiecare adăugând un alt înțeles, care pentru cititor e ca o vină, iar pentru mine, ca o lumină!

'''''''''''''''''''''''''''''
- M-au atins în adâncul poeziei unele zisuri din biografia ta, acel "iubește-ți aproapele, dar fără să știe", e superb, e ceea ce a uitat Dumnezeu să adauge în cartea de final a începutului iubirii.
- "cea mai reușită poezie e punctul" și "Licențiat în modul de a spune complicat că nu știu nimic, adică în filosofie." demonstrează magistral că "geniile gândesc la fel", eu spuneam cândva că "poezia perfectă am elaborat-o la naștere, când, uimit de neînțelesurile vieții, am rostit un amplu și atotcuprinzător "o", iar despre înțelesuri am debitat:

"E poezia marea întrebare,
Prin sensu-i vreau misterul să-mi explic;
Deci, asta e modalitatea-n care
Încerc să spun că nu-nțeleg nimic!"

Acum voi trece pe celelalte texte ale tale, pentru că înțeleg cât am pierdut.

Cu admirație, până la invidie, F.

Vasile Munteanu, e reconfortant să primești asemenea intervenții de la un asemenea poet. Mă limitez la mulțumiri.

Florian Abel, un adevărat tur de forță ai făcut. Nu vreau să fiu ipocrit - m-am simțit oarecum stânjenit de asemenea aprecieri. Vizavi de exegeză - unele tușe le-ai surprins corect, la altele, admir logica lirică si deschiderile surprinse.
Da, la "am podul palmelor înfipte" e un dezacord prin atracție; de obicei nu mi se întâmplă, dar na. Voi corecta. Mulțumesc pentru timp și aplecare. Știu foarte bine ce presupune un asemenea comentariu în mediul virtual.

te suspectez mai demult de poezie; e frumos cum îți numeri copilăriile, cum te autodefinești, cum încerci să te înfrunți în incertitudini și cum reușești să te aduni în omul care ești.

te felicit. doar atât.

Ottilia Ardeleanu

abia acum am citit poezia asta și am rămas, cum spui tu, uluită.
seamănă atât de bine cu „Fugara” mea (la care nu m-am mai întors de câteva luni bune), încât mi-a întărit convingerea că

anumitor poezii (gânduri, idei…) puțin le pasă de mofturile noastre de „originalitate” și „unicitate”. ele se scriu singure și n-au timp (probabil nici chef) să ne ceară nouă consimțământul. ba mai mult, nici de faptul că ne-am născut bărbat ori femeie… nu prea le pasă! ;)

am citit (sau recitit?) cu plăcere, mulțumesc pentru surpriza asta plăcută mie.

Adriana,

Am citit acum două-trei minute "Fugara". Cred c-am mai citit-o, mai demult. Textele seamănă, într-adevăr, ca tip de discurs și la primele două versuri. Dar cam atât. Mă bucură trecerea ta.

textele seamănă doar prin faptul că sunt poezii. și, da, există un discurs (poezie-discurs) dar atât. eu o citesc și pe Adriana și îmi place versul ei dar este un vers total diferit de al tău, Adrian. Nu las prea multe acum, aici, tu știi că-mi face o deosebită plăcere să te citesc.

"debaraua cu ochi", să trăiți:), mi-a plăcut!

dragii mei, eu nu acuzam pe nimeni de nimic.
ar fi absurd, de vreme ce eu chiar cred în existența unei legături de o anumită (să-i spumem) factură.

Silvia, în general, stilul Adrianei și al meu nu converg. Acum, repet, cele două texte, la nivel de discurs (și primele două versuri), se aseamănă. În rest, e diferență mare, așadar chiar nu prea avem ce discuta. Mulțumesc de trecere!

boala grea poezia, mai ales ca oamenii cu adevarat bolnavi nu-si doresc vindecarea. Sau asta sa fie de fapt boala? ma tot uit catre textele tale cautand omul de dincolo. aha, stiu ca nu e... literar. da' na-i ce-mi face, asta e! mult gri in cuvintele tale. da' e si speranta! esti doar la a patra copilarie! celelalte? dinamica! asta chiar daca scrisul tau incearca sa spuna ca Adrian chiar crede ca e Adrian:)

Un text sincer. Imi plac primele versuri, au un fel de vino-ncoa extraordinar. Esti pozitionat foarte lucid si totusi copilaresc in raport cu lumea si viata. Mi-ai dat si impresia ca simti nevoia sa te alinti sau sa fii alintat. Poate gresesc. Poate comentariul nu are legatura cu poezia , vei decide tu. Cu drag, Diana.

in poezia asta de care stiu ca esti constient, pe care il cultivi desi e total neinvatat, nici n-ar putea fi. cred ca e un fel de simt pentru armonie - tu ai pune chestia asta mult mai bine in cuvinte. ma gandesc ca umorul bun poate fi facut doar de anumiti oameni cam din aceeasi pricina.
e fain cum construiesti strofele, cu inceputul acela pe ton aproape de conversatie, ca sa le sfarsesti aproape lovind. cred ca tocmai contrastul asta face ca poezia sa fie resimtita puternic:
"Mă înțeleg din auzite cu toate viciile vremii –
plouă? scot la interval o rață dintr-aia pupăcioasă
și vorbăreață de ai-lăv-iu ascuțit;
...
mă uit la o frunză întrebându-mă dacă nu cumva
e degetul arătător al unui fost bolnav de cancer."
inca o poezie buna, adrian.

E cel mai bun poem al tău, de până acum și citit de mine. Dacă nu era la recomandate, l-aș fi pierdut din vedere. Ultimul vers nu sună bine în românește, "oamenii care au sperat împreună cu mine". Aș mai lua în discuție și acel "partenerului" - nu pentru concept, ci pentru că sună bolovănos, precum și "bag cheia în yala" - un soi de zen postmodernist.

Mi-am luat de-o grijă: poezia e pe mâini bune. Generația care vine din urmă, urma postdouămiismului, începe să scrie poezie. Și scrie bine.

Silviu, n-am înțeles aproape nimic, dar cred că ai spus de bine, nu? :)

Diana, greșești în legătură cu alintatul și copilărismul. Dar bucuros de trecere.

Cristina, mereu tonice incursiunile tale. Mișto că te am ca cititor.

Alma, s-a notat. Gândesc la modificări. Mulțam!

nu stiu cum de am uitat sa-ti zic dar titlul este foarte neinspirat. asta chiar nu-mi place. cum adica suspect de poezie? e hilar. referitor la steluta, eu am dat-o pentru incurajare, in sensul ca cele doua strofe pe care le-am evidentiat mi se pare foarte bune si cred ca te-ai descurca mult mai bine daca te-ai detasa un pic de ceea ce scrii si ai privi putin mai critic. e important sa scrii cursiv si sa nu te hazardezi in a asterne pe foaie chiar tot ce-ti vine-n minte, pentru ca risti sa faci ghiveci. sau asterni tot ce-ti vine-n minte dar nu-n cadrul aceluiasi poem.

cu bine

Claudiu,

Am citit atent tot ce ai scris și, evident, am decupat tot ce am considerat că merită eforul. Ai scris mult, pe alocuri excesiv și hazardat, dar ai punctat percutant vizavi de unele chestii sensibiloase... Per ansamblu, tot respectul pentru timpul tău.

Despre generații, despre cei cu cometă-n coadă și ceilalti cu stea în frunte, despre curente și, aoleu!, mai ales despre ars peotica, despre ce e/ ce mi-e/ ce ar trebui să-mi fie/ce nu mi-e/ spre ce sa privesc etc, doamne ferește de asemenea discuții - sunt ca o nevăstuică unsă cu ulei.

Despre observațiile strict lirice, despre acelea care chiar contează - mulțumesc!

Dar tre' să fiu sincer și să mă declar puțin surprins (negativ) de "referitor la steluta, eu am dat-o pentru incurajare"; adică, 1. prea dă în contrast "încurajarea ta" cu, parafrazat, "nu asculta pe nimeni, totul e și nu e" etc; 2. îmi place să cred că nu mai am nevoie de încurajare. Și aici nu e vorba deloc de calitatea poeziei mele.

De bine!

1. nu e in contrast cu nimic. nu asculta pe nimeni facea referire la nimeni din cei care fac "gargara generatiilor". eu te-am sfatuit sa eviti acesti oameni.

2. faptul ca scrii poate demult, ca altii cu mult inaintea mea ti-au apreciat scrierile (poate), ca tu intr-un fel te simti sigur pe ceea ce scrii, nu inseamna ca nu mai ai nevoie de incurajari. mai ales ca incurajarea mea nu facea aluzie la ce ai inteles tu, ci la a avea mai mult curaj sa te descoperi si sa intelegi ca genul de pasaje puerile pe care eu le-am scos in evidenta din textul tau, sunt complet inutile si plictisitoare.

3. daca ceea ce am zis eu ti se pare excesiv si hazardat (un comentariu pe text insotit de o observatie cu caracter general raportata la felul in care bate campii unul din comentatorii tai) inseamna ca mai ai de crescut un pic.

Claudiu, aici chiar nu e vorba (sau nu ar trebui să fie) despre cine și cât mai are de crescut. Și nici despre iritare vizavi de felul în care ne percepem comentariile. Nu vreau să polemizez cărări care nu pot fi sub nicio formă productive, de aceea mă limitez să spun doar:

"as vrea adrian sa-ti spun ca nu e asa cum iti zice alina, ca nu reprezinti niciun fel de generatie, ca nu vii din urma nimanui si nici in fata nimanui nu esti," -->

"unii inca mai viseaza generatii, miisti, sutisti, milionisti. eu nu vad nimic venind din urma, pentru a veni ceva din urma trebuie sa existe ceva in fata"

- bienînțeles că aici te-ai hazardat. Gândind așa, ajungem la un soi de anarhie literară. Bineînțeles că au existat și există borne valorice care rezistă aproape oricărui punct de vedere critic. Nihilismul liric pe care, voalat, îl propui, nu face altceva decât să ducă la: [să] "stai cu ochii numai in literatura 24 din 24 de ore iar idealul tau in viata e rescrierea literaturii nationale contemporane sub o forma care sa corespunda exclusiv standardelor tale personale inchistate.

Și aici mă opresc.