aceluia

notiunea de cuvant cu cea de Dumnezeu, amandoua abstracte, imateriale, spirituale si cu siguranta cu cea mai mare forta si putere pe acest pamant.Bineinteles "la inceput a fost cuvantul" si cuvantul e Dumnezeu si Dumnezeu e cuvant indiferent cat le-am tarat noi prin toate mizeriile cotidiene.
Spre final vrei sa te contopesti si tu cu rolul Creatorului macar si numai spre a putea acorda iertarea suprema.
In textul tau esti oricum creatorul absolut ducand cuvantul la rang de arta.
Cu admiratie!

in prima strofa, ultimul vers cred ca vroiai sa scrii de parca ar fi, nu ai fi. altfel nu prea se intelege ideea.
e o poezie buna, cu exceptia finalului, unde se cam da cu bata in balta, sau mura-n gura la cititor. as opri ultima strofa dupa versul 2. sau, in cel mai rau caz, dupa versul 3. ultimul vers strica tot farmecul poeziei.
plus, cu riscul de a te supara, titlul iar nu-mi place. sortitului asta, in afara de faptul nu e un cuvant prea muzical, e teribil de anacronic. mie, una, imi suna a 1800, hai 1900 cu indulgenta... :)
de ce nu incerci sa schimbi si sa-i pui in titlu mai actual si mai atractiv.
eu, de exemplu, dar desigur asta nu e textul meu, asa ca e doar o opinie a unui cititor, i-as zice simplu 'celui'

asta a fost si prima reactie, ca nu concorda cu numarul persoanei la care vorbeai pana atunci si ca ar fi vorba de o greseala de redactare dar sunt perfect convins ca l-ai pus cu buna stiinta acolo tocmai pentru a puncta ca te adresezi cuiva ceea ce se si dovedeste spre a treia parte a textului. Totusi nu pot sa nu-i dau dreptate Ancai in privinta titlului. Si eu intampin mari dificultati la alegerea titlului mai intotdeauna.

Anca, am făcut o schimbare de titlu, zic eu, în favoarea conținutului. în legătură cu versul acela, Valentin a dat o explicație plauzibilă. despre renunțarea la ultimul vers nu pot spune decât că mă mai gândesc. îți mulțumesc, Anca, sper să fie pe placul tău acum.

Valentin, așa e, uneori e greu să alegi un titlu care să nu te dea de gol, ori să nu fie învechit, ori să nu zgârie timpanele, în fine, sper ca acest titlu să fie ok și pentru tine. mulțumesc pentru revenire.

onorată de prezențele voastre,

Ottilia

e mai rau acum, otilia. incep sa regret titlul initial.
ce vroiam sa spun este ca nu doar din cauza rezonantei anacronice, dar si a acestui datib pacatos, suna rau titlul.
in varianta de acum, eu zic ca e si mai putin decat cel initial. macar daca nu puneai acel po in paranteza, si lasai menitului.
dar, din nou, dativul asta in titlul unei poezii e cam ca nuca in perete...
celui menit ti-o suna chiar asa rau? :)

Anca? cum îți sună titlul acesta?

merci, încă o dată.

esti pe drumul cel bun, otilia! :)
acum mie chiar imi place!
totusi, mai spun o data (poate perseverenta chiar e cheia succesului) ca ultimul vers din prima strofa nu se leaga cu restul (am inteles explicatia ta, da' tot nu se leaga). si ultima strofa ar fi mai faina scuturata de ultimele 2 versuri. sau macar de ultimul. :)

mai văd. de legat se leagă, se leagă. acum chiar nu mai fac nicio modificare. dacă voi mai umbla la poem, voi regândi, probabil și titlul.
mulțumesc pentru atenția acordată acestui poem, Anca.

cu drag,
Ottilia

Un poem al identității asumate, însumate și de El și de tine - ca fiind "după chipul și asemănarea lui". Apărând în fața noastră (în noi) ca Dumnezeu-Cuvânt, cu toată duioșia noastră de care putem fi în stare (ca ființe limitate), nu prea avem cum "să-l lăsăm să se nască liniștit" pentru că suntem condamnați aprioric în căutarea identității de lumină să-i parcurgem toate răsfoirile! El ne va știi ca pe "Ioan Ana Maria..." până vom avea o singură identitate - a Lui. Când creeația vrea să-și asume din dragoste rolul Creatorului (cu toate responsabilitățile și durerile lui) înseamnă că e pe cale să și devină! Mulțumesc pentru bucurie! Cu prietenie
Maria

mulțumesc pentru semnul de lectură, mă bucură prezența ta, ești binevenită.

Ottilia Ardeleanu