Poezie
Visele doamnei Pachet 79
pe strazi, noi cei înceți dar visatori
2 min lectură·
Mediu
el
ar râde în hohote sparte
scuipând semințe de pepene cât colo
cele de cais le-ar arunca ușor în borcane
ar striga din adâncul gâtlejului
să se sperie proștii și moartea
da
așa ar face dacă ar trece strada
unde ne-am întins cu toții
acolo unde întoarcem capul cu greață
întrebați de una de alta ne risipim fonfănind
noi, nuuu
noi nu am întins praful peste zile și praguri
noi ne-am ținut de fața de masă
când mâini buboase clătinau o cafea
sătule peste clipele noastre
noi nuuu, noi nuuu
când strada a cernut pașii
uite
el se întoarce
șterge cu râsu-i urme și ore
da
se uită la noi cum ungem pâinea
uităm de casă trăgând chei după chei
ar râde ar râde
când pistruii petrec noaptea spre poarta înceată a zilelor mici
uite
acum
ung pâinea neagră cuțitul întreg stă înfipt de cu seară
să nu calc pe tivul dintre orele mari
untul înghețat de la un capăt la altul galben ca somnul
așteaptă un semn de la el cel ce râde dinspre partea întreagă a mesei rotunde
nu se aude tăiere
nici un uns nu întinde untul pe pâine
acolo pe masă tăcerea-i întreagă în toate
cu ochii țintă
urechea se cască între coajă și miez
el
ar râde de noi
cum stăm stăm fără să stăm
statul acela între rață și barză
ele trec de la un cer la altul orânduite de drum
uită-te în sus
aripi peste aripi
trec gâștele spre casele lor
el
râde și râde și râde
gâștele trec
tu ungi untul tare de frig pe margini de pâine
ți-e negru sub unghii dinspre noapte și somn
munți de semințe acoperă strada
de pepene, cais, salcâm și roșcove moarte
gâștele trec
sus
el
râde și râde și râde
0411
0
Doamnei cu nume de cântec
El care "ar râde în hohote sparte" încă nu mi-e prea clar (și e bine pe undeva că rămâne liberă identificarea)cine este; poate alter-ego-ul, poate cel pe care îl creștem în noi și care nu s-ar "risipi" "fonfăind" confruntat cu noi înșine "acolo unde ne întoarcem capul cu greață". Acolo este piatra de încercare a ființei noastre "trăgând chei după chei" pentru a putea "șterge cu râsu-i urme și ore". De mare impact mi se pare imaginea (într-o lume a surzilor în care nici pe noi înșine nu ne-auzim)"urechea se cască între coajă și miez". Întrebarea se pune dacă avem sau nu puterea să fim "cu ochii țintă" pe noi, pentru a putea cândva să râdem și noi alături de "el", eliberați. Mulțumesc pentru bucurie!