Valentin Irimia

era mâine și în necuprinderea lui creșteau niște bolți atât de limpezi încât puteai să zidești în ele celelalte zile ale săptămânii tu mă chemai în dosul palmei să-mi arăți plânsul unor

Vămi îngropate-n fecale de câine Și luna-n exil, prea mică, prea frică, Coboară un cer, alt cer se ridică Iar saltul lui azi se-adaugă-n mâine. Semințe, sentințe, păduri ce ne sorb, Noi

ca să iubești ai nevoie de lacrimi și poate-ți va fi îndeajuns a ghici că tresărirea întemnițată în noi nu e decât răspunsul unor umbre care n-au ars complet câtă dorință atâta

de la o vreme înving și mor de câteva ori pe zi încât nici eu nu mai știu dacă sunt anotimp sau literă de dimineață eram tânăr furișată pe la încheieturile misterului singurătatea devine o

inima s-a refugiat între tâmple ritmul desprinderii e mai transparent decât litera E numai acea arșiță a cărnii nu se vrea deslușită numai acea crudă trudă răzmerița rândurilor în

greșisem cerul fantome de îngeri străbăteau limpezimea nimicului ca niște făclii de ger săruturile mele nu mai încăpeau între ramele icoanelor greșisem cerul umbră din nesfârșirea

ochii morților s-au întors pânda lor s-a transformat în dangăte desperecheate uscăciunea lor spintecă ordinea culorilor groparii nu mai împart odihnă mi-am vândut degetele mi-am vândut

s-a întâmplat demult pe atunci nopțile își amestecau tăcerile cu sațul fiecărei închipuiri iar diminețile aveau ferestre în formă de ruguri genele tale erau asuprite de niște deliruri

n-a rămas din finirea ta decât paloarea unei șoapte desfășurată peste grafia nopții știu cine nu ești măști pe-alese se zvântă încă sub restriști de priviri deși nu mai ai trup nu mai ai

voi care-ați ars culori clocotite în asprul vileag al retinei numele voastre cutremură subpământurile memoriei acolo unde s-a scurs ochiul răului departe de departele

oceanele din călimări și-au pierdut răsuflarea iar eu simt că mi-au rămas prieteni doar aceia ce nu-mi mai știu numele lumina nu mai încape în măduva zilei și uite printre aceste rânduri se

în ochii dimineții cei mari cât istoria s-a rătăcit vestea că infinitul nu s-a inventat încă de atâta clintire somnurile zeilor s-au transformat în atingeri în vârful fiecărui deget le-au

dimineața își schimbă brusc direcția somn de ape nu ne mai împodobește decât pârgurile din care cândva se înălțau semne deși ne-am născut odată cu focul săvârșirile ne-au rămas fără

au înviat focuri prin fântâni prin piane prin reliefurile mirării acolo unde se răsucesc umbrele până devin glasuri într-un fel străin de undeva se apropie reîntrupate

o dimineață din altă poveste e gata să ne strige însetarea ei ne face să ne simțim contemporani cu gândurile ce nu s-au născut încă sângele martor sângele călăuză nu ne e destul de

nu ne putem iubi stând spate în spate diminețile noastre abia își mai cară numele trupurile noastre trec unul prin celălalt fără să se atingă nu ne-am mai vorbit preț de câteva

încă mai știu să calc pe somnul silabelor să-mi grăbesc iernile printre umbrele de azi și umbrele de mâine rog definitivul să-mi ierte tâmplele mi-am cheltuit și ultimele atingeri ca pe

furișul speranței a răzbit până la vămile fățișe ale frigului acum pot să te recompun cu voce tare doar dacă îți mut povara absenței de pe o tâmplă pe cealaltă te strig pe nume de

rătăcit în propriul vis am uitat să descopăr că gratiile zilei mi-au rămas mici că un triumf ciudat îmi încolăcea izbeliștile ca o întâmplare părăsită de tâlcuri fățărnicia finitului se

ți-am ales o toamnă rimată surâsurile ei se-ntrețes cu toate trecuturile grai de clopote îi îmbrățișează zborul întotdeauna port între coperțile pleoapelor o literă norocoasă din ea îți

îmbrățișat în culorile arșiței îmi abat cumpătul prin marile somnuri nimeni nu mă cheamă nimeni nu îmi răsfoiește întoarcerile din pupilele mele se desfac demoni din buze scapără

dimineața își potrivește cumpătul transformă vinul în apă veciile ei efemere ne răscolesc umbra sângelui copii ca și noi îndurătoare metafore se preling pe nervurile așteptării ca niște

zgomote înecăcioase ne umplu venele zi de zi veacul se scurge printre răzoarele trufiei precum o maree de păcură cărăm impreună mirarea unei străzi gâfâim doar în gând de teamă sa nu-i

am dat nume fiecărei secunde ce se zidea în jurul nostru și am împodobit-o apoi cu câte un strigăt după legi care se inventau singure jurămintele s-au țesut atât de strâns încât nu am mai