mircea trifu

Ce aș putea să fac cu-atâta dor din mine? Este imens de dulce-ți pot vopsi tavanul, Și ploaia de cicoare ce cade pentru tine Va face dușumeaua profundă, ca oceanul. Și gura mea nebună pe

Pe-altarul dintr-un munte unde copilărise, Se roagă încă focul, într-un abis de ceară, Nu-i teamă de s-afundă în lumânări ucise, El știe că-i un înger și nu poate să moară. Se răzvrătesc

E amețit iarăși pământul, De mustul galben pârguit, Cositul frunzei e sfârșitul Visului său de-ndrăgostit. Are ascuns un pic de vară, Sub brazda versului arat, Să-i cânte iarna la vioară

Îmi iau vioara mea cea mică Din lumea ei, acum străină, N-o va mai ține nici o frică, Nici altă mână clandestină. Muntele meu e o fântână, Profundă ladă de-amintiri, Și-mi leg vioara în

Am gândurile-n rame prinse, Cuiele-s scuze ruginite, Icoanele-s apusuri stinse Cu ochii-n lacrimi, adormite. O foaie rup din lunga iarnă, Apusu-l storc în călimară, Cu toată frica,-n

Bat gândurile-n jurul frunții , Ochi-mi închiși se tem să vadă, Ascuns în Marea mea zăpadă, Număr-argintu-n poala minții. Sunt răbdător și-l scot din fire, Mă simt o groapă de pământ,

Bat clipele trecute pe geamul așteptării, Zăpada le ajunge, în teama mea a nins, Îngheață amintirea sub fulgii remușcării, Căci timpul s-a topit sub albul lor incins. Își ține-n poală huma,

E o mică vioară insula noastră de daruri, Doar țărmul s-asculți când notele-s calde, E focul de aripi întins pe-a nisipului coarde, Când Marea l-atinge cu-arcușuri de valuri. Poartă Luna un

Cusută-n fir de rază albă, Cu roșu trandafir brodat Și moale ca o sfântă iarbă, E vorba ce m-a botezat. Înalț un chip de catedrală Clopotnițele prinse-n cercuri Și crucile-s ca o

Întoarce-te, Mare, că-s țărm nehrănit, Cu-obraji de nisip în flăcări de vină, Soldații de stâncă, supuși de-asfințit Par cumpene triste, de seacă fântână. O Lumină bătrână în somn îmi

Spune-mi, iubito: "vino", de vântul bate aprig Și marea de o mângâi și palmele ți-s reci, De razele de soare vor hiberna în iarna, Și nepăsarea cere din corpul meu să pleci. Cere să scriu,

În stropi de apă vreau să cad, Prin gândul unei ierni trecute, S-ajung un fulg de nea, să ard, Pe buze, de-un surâs, iubite. Aș vrea din palma humei mele, Când ies ca razele de

Îți amintești, iubire, mai ții minte, De fiecare dată-ți prindeam mâna Și-o petreceam așa ca Săptămâna Mare, acoperiți doar de cuvinte? De fericirea izbucnea în lacrimi, Doar eu ți le

Plouă cu raze de soare pe munte, În liniștea verde se-odihnește lumina, Unduindu-se-n trup de femeie, colina Îmi seduce în curbe aducerea-aminte. Aprinde o toamnă lumânări de aramă, Cu o

Cad stelele pe câmpul înserat, Mirate plâng, e prima lor durere, Au încă-n palme visul ce-au cărat, Și-n ochi o speriată mângâiere. Huma le simte-n rănile de mamă Ca pe copiii săi

Aprind o noapte la-ntâmplare, Îmi iau trecutul la cioplit, Și coaja lui de nepăsare Din carne-o tai pân' la iubit. Aici pe-o coastă de pământ Îmi fac spre cer o nouă scară, Căci nicio

A strâns corsetul ce-i tăia respirul, Să pară-n noapte doar o semilună, Poate blestemul nu-i va cere birul, Spera îndrăgostita Luna plină. Se teme-acum ca frunza de măslin Și rana ei n-ar

Coboară-ncet un dor din vârful unui munte, Cu mult argint în păr, venit din alte timpuri, Părea un veșnic pustnic sătul de-atâtea lupte, Încoronat de versuri și-armatele de gânduri. Și-a

Se-alintă-un val în razele de soare Când dinții falși de focul prădător, L-a amăgit din Marea lui cea Mare, Și-acum e nor pe cerul trădător. Stau îngeri-n picioare în abis, Doar visele

E Dumnezeu iar mâniat pe mine, Mereu lăsam o pojghiță de gheață Pe câmpul ce traia doar pentru tine, De se-ncrunta la cer o dimineață. Mă-ndeamnă să închid gura furtunii, Să nu las grindina

Mă simt un nor sălbatic fără tine, Un vechi ocnaș în Marile cruzimi, Sparg sarea albă-a nopților din mine, Legat cu lanțul Sfintelor Treimi. Câte-o amintire vine să-mi dea apă, Și-o alta

Cer uneori în vis, c-un drag nerăbdător, Să iau iubirea toată în palmele avare! Cum poate cere milă, speranța-n abator Pumnalelor ce taie aripi la întâmplare ? Nu știu dacă o merit, dar

Sunt pe-un deșert cât vârful unui ac, fierbinte, Coroană-mi este setea, temută-i printre dune, Zadarnic vrea nisipul, cu palma de-un părinte, Să-mi poarte apa vieții din Marea unui

Cerul aprind de la un cap la altul, Ard buruienile ca visele pierdute, Când câmpul e senin, încep aratul Și-apoi voi semăna stele căzute. Seducătorul nopților neadormite, Ce mă urmau ca